Chemat de Dumnezeu să predic

   Chemat de Dumnezeu să predic

   "Strigă în gura mare, nu te opri! Înalţă-ţi glasul ca o trâmbiţă şi vesteşte poporului Meu nelegiurile, şi casei lui Iacob, păcatele ei!"

(Isaia, 58.1)

   Când am început să mărturisesc în adunări, am atacat şi păcatele publice ca beţia, jocul de cărţi, de popice, dansul, fumatul şi altele. Atunci predicatorii ceilalţi mă contraziceau mereu afirmând că acelea nu sunt păcate. Eu eram în primejdia de a ceda... Dar atunci, Dumnezeu mi-a dat o vedenie:

   Am privid în iad. Acolo erau tot felul de oameni; unii jucau cărţi, alţii beau rachiu, alţii fumau, alţii dansau... Era înfiorător să vezi cum arde focul iadului de jur împrejurul lor şi sub ei. La mesele unde jucau cărţi focul mergea în jurul lor, în jurul mâinilor, al cărţilor dar nu erau mistuiţi. Pe feţele lor citeai frică si groază. La fel erau şi cei ce fumau. Focul le ieşea prin gură şi nas, prin ochi, urechi; chinul era mare... La fel erau beţivii; nu se vedea că ei sunt beţi dar focul le ardea pe limbă şi ieşea prin gâtlej afară; ce mult sufereau de sete dar nu-şi puteau potoli setea! La cei care dansau, focul ardea în jurul picioareleor şi de asemeni focul se vedea pe piepturile lor goale. Peste dansatoare am văzut de asemeni focul căzând.

   Prin această vedenie eu am înţeles ce înseamnă să ajungi în locul de chin unde viermele nu moare şi focul nu se stinge. Atunci L-am lăudat pe Dumnezeul meu şi cât voi trăi voi numi păcatul - PĂCAT - şi nu-l voi înfrumuseţa, şi nici nu voi găsi scuze de a face tot ce-mi stă în putinţă pentru ca oamenii să nu ajungă în locul de chin. Şi mi-a venit în minte versetul din cartea Isaia, 58.1. Aceasta m-a întărit foarte mult şi Domnul a recunoscut mărturia mea şi mulţi oameni au început o viaţă nouă prin harul cel mare al lui Dumnezeu.

   Să dea Dumnezeu ca fiecare dintre noi să rămânem mereu de veghe, umblând doar sub disciplina Duhului Sfânt, şi să nu fim ca nişte câini muţi, ce nu pot mustra.

   Atunci când eu vorbeam în adunare, eram întotdeauna contrazis de bătrâni. De aceea, lumea şi tinerii prezenţi nici nu mai ştiau ce să creadă... Câteva surori mi-au propus să ţin nişte studii biblice aşa cum am primit eu Cuvântul şi să mă separ de restul adunării şi să am propria mea adunare.

   Eu însă nu am vrut mai ales că trebuia să am aprobarea bătrânilor din adunare, şi nu puteam face nimic de capul meu... Atunci, Dumnezeu a făcut ca unul din copiii mei să se îmbolnăvească; capul i se făcea din ce în ce mai mare iar trupul din ce în ce mai mic... Dacă voiam să-l punem pe pardoseală, ca să meargă, el îşi trăgea picioruşele înapoi şi nu călca cu ele pe jos. Aceasta a durat aproape un an. Eu mă tot întrebam oare ce am făcut de mi s-a îmbolnăvit copilul?

   Dar Dumnezeu ne-a dat cuvânt mie şi soţiei din cartea Împăraţilor. Atunci noi am recunoscut căci am păcătuit dar încă nu înţelegeam prea bine cu ce anume am greşit. Şi m-am plecat înaintea Domnului şi atunci EL m-a făcut să înţeleg căci eu eram duhovniceşte ce era copilul meu trupeşte; când EL dorea să mă trimită, eu nu voiam să merg...

   Am luat imediat hotărârea de a ţine ore de studiu biblic. Şi copilul meu a început să meargă! Şi cam în opt zile era din nou normal.

   Eu am început a ţine apoi adunări ştiind la modul cel mai sigur că nu lucram independent ci după hotărârea lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu m-a susţinut!

   Mulţi oameni au început să se întoarcă atunci la Dumnezeu chiar în timpul orelor de adunare sau chiar în timpul rugăciunilor.