Cetatea mea cade

La cei 65 de ani ai săi, Edmee era un adevărat cazan în clocot, iar eu o respectam nespus. M-am lăsat deci convins să o însoțesc sâmbătă seara la slujbă. Ne-am așezat destul de departe, în față. Întrucât nu înțelegeam prea mult din cuvântarea pe care tocmai o ținea unul dintre vorbitori, am început să mă plictisesc și, încet-încet, mi s-au închis ochii. Glasul vorbitorului părea că vine tot mai de departe ca dintr-o negură tot mai deasă. Capul mi-a căzut în față și eram pe cale să alunec într-un vis, când s-a petrecut următoarea întâmplare:

Din depărtare, am auzit vorbele BUCURAȚI-VĂ PURURI ÎN DOMNUL! Abia le-am dat atenție căci nu erau nimic decât un bla-bla-bla... un alt clișeu creștin, vorbe adesea auzite dar rareori trăite. Au intrat înăuntru pe urechea dreaptă dar au ieșit pe cea stângă... Deodată, vorbitorul s-a uitat în direcția mea iar eu am crezut că se uită la mine. Numaidecât m-am trezit; mă simțeam ca un hoț prins la magazine. Asta m-a speriat și m-a făcut foarte atent la următoarele cuvinte care în mod cert îmi erau adresate și m-au lovit până în adâncul sufletului. Vorbitorul a repetat: ȘI IARĂȘI ZIC: BUCURAȚI-VĂ!

Țac! Vorbele s-au prins de mine iar eu eram acum treaz de-a binelea. De la această propoziție, s-a derulat în capul meu, cu viteza luminii, un film. De ce a repetat vorbitorul cuvintele și de ce s-a uitat spre mine? Era limpede că mă văzuse adormit; m-am înroșit ca un copil la școală; și profesorii fuseseră nevoiți să îmi spună de două ori un lucru la fel și predicatorul. Ce mă preocupa însă, era conținutul mesajului BUCURAȚI-VĂ!

Până atunci cunoscusem doar bucuria dată de droguri, alcool sau stăpânirea asupra celorlalți deși acestea nu au fost bucurii reale... De unde ar fi putut știi acest om? ... Ceea ce nu aveam eu de unde ști că această propoziție se repeta în Scriptură de două ori după cum aveam să aflu mai târziu. Gândurile mele erau așa de preocupate de abia-auzita putință de a mă bucura că nu am prins următoarea propoziție pe care oricum nu aș fi înțeles-o atunci: BLÂNDEȚEA VOASTRĂ SĂ SE CUNOASCĂ DE TOȚI OAMENII.

Mă tem că felul meu de blândețe era aproape proverbial. Cine se apropăia de mine trebuia să se teamă pentru sufletul său și avea de îndurat ura mea tăinuită. E firesc deci că nu am ascultat și această propăoziție; când am terminat cu gândurile mele, am auzit: DOMNUL ESTE APROAPE!

În cugetul meu a răsunat un clopoțel. Mi-am amintit de cele întâmplate cu Muarice și m-am întors în spate să văd pe ce bancă șade DOMNUL căci vorbitorul tocmai spusese că e pe aproape... În spatele meu nu se afla; nici în față. Aha, nu era încă aici! Era mai mult decât ciudat - abia ce începusem să-L caut și El era deja în apropiere - totul merge prea repede... mii de gânduri îmi zburau prin cap când urechea mea auzi: DE NIMIC SĂ NU VĂ ÎNGRIJORAȚI...

Parcă cineva m-a lovit cu un ciocan în cap. Oare nu toată viața mea de până acum fusese alcătuită doar din teamă și grijă? Frică de răutatea oamenilor, de neânțelegerile adulților, de viclenia celor din jur, de morala judecătorilor, de poliție, deznădejde, dezamăgire, ură, fugă, urmărire, teamă de nepăsare și asprime, teamă de întreaga viață. Această propoziție micuță era o făgăduință fermecătoare, concretă și atât de necesară vieții mele. Ce frumos ar fi1 Iar predicatorul rosti mai departe: CI ÎN TOATE, PRIN RUGĂCIUNE CU MULȚUMIRE, CERERILE VOASTRE SĂ SE CUNOASCĂ LA DUMNEZEU...

Partea aceasta nu am auzit-o prea bine fiindcă gândurile mele erau preocupate cu grijile... probabil nici nu aș fi putut să o înțeleg fiindcă vocabularul creștin îmi era necunoscut dar azi îi înțeleg conținutul cu mult mai bine și știu că Dumnezeu are urechea deschisă în orice stare ne-am afla noi, că El aude rugăciunea, că putem să-L rugăm și să-I mulțumim dinainte că ne-a izbăvit și că preschimbă orice stare individuală oricât de complicată ar fi ea într-un mijloc de sporire duhovnicească pentru că celor ce iubesc pe Dumnezeu toate împreună lucrează spre bine. După cum spune o vorbă: creștinii nu sunt mai buni ca alții dar o duc mai bine... Am fost apoi din nou atent la discurs și am prins tocmai cuvântul cheie... ȘI PACEA LUI DUMNEZEU... Da, da, pacea! Era ceva ce am căutat viața întreagă, pacea lăuntrică făgăduită mie până atunci de toți guru și maeștrii dar pe care nu am aflat-o... iar acum ea se numea PACEA LUI DUMNEZEU -probabil nu era aceeași pace promisă de politicieni, conducători de secte... și totuși era o ofertă pe care abia îndrăzneam să o accept de teamă să nu fiu iarăși dezamăgit.

... PACEA LUI DUMNEZEU... care covârșește toată mintea... - a urmat vorbitorul iar eu încă mai credeam că mi se adresează mie; era al șaselea ciocan la rând... . PĂZI-VA INIMILE VOASTRE ȘI CUGETELE VOASTRE ÎN ISUS HRISTOS... au fost cuvinte pe care nu am mai putut să le primesc; eram așa de atins și mișcat încât la final, m-am îndreptat spre vorbitor:

-Domnule, spuneți-mi, mie mi-ați vorbit mai devreme?

-Nu, eu am citat doar din sfânta Scriptură! Dacă, într-adevăr, ai luat așa de personal cuvintele, atunci ele au fost un semn pentru tine.

-Aș vrea să știu și eu unde sunt tipărite aceste cuvinte!

-Bine, vino cu mine!

Am plecat traversând strada și am intrat într-o clădire unde dintr-un dulap, mi-a fost înmânată o Biblie unde am putut citi negru pe alb textul pe care tocmai îl auzisem.

-O vrei?

Offf... vorbele s-au prins de mine și m-au durut; ce ar fi trebuit să fac? Toate trăirile mele dureroase alături de alți creștini mă încredințaseră că tocmai cartea aceasta era pricina a nenumărate războaie, cruciade, jafuri, inchiziții, lupte pentru putere, intrigi, distrugeri - nu numai povestea mea ci întreaga istorie a Vaticanului vorbea împotriva ei. Acesta era un motiv îndeajuns de bun ca să nu-mi doresc o Biblie nici măcar una primită în dar. Nu știam cum să mă port... la gândul că va trebui să iau în mână cartea aceasta mă apuca amețeala și vedeam negru înaintea ochilor.

M-am rușinat tare când brațul meu s-a întins înainte și mâna mi s-a deschis. Am prins cartea de un colț de parcă aș fi avut în mână cărbuni aprinși... am părăsit apoi în grabă locul acela, m-am rușinat peste măsură și am ascuns sub haină cartea.

Doamne! Doamne, ce se întâmplă cu mine?

Rămânea de neînchipuit pentru mine cum ar fi putut Cineva care a trăit în urmă cu 2000 de ani în Palestina să vorbească cu un catâr neînsemnat din Lausanne... pur și simplu nu puteam pricepe așa ceva...