Bătrâna cu ochii azurii

Sprintenă, cu ochii agerii, de culoarea cerului senin îşi purta cu uşurinţă povara văduviei de peste douăzeci de ani. Domnul nu i-a dat copii naturali, dar casa ei a fost întotdeauna plină de făpturile nevinovate pe care le supraveghea cu toată grija şi dragostea unei "mame de schimb" în timpul celor trei ore de slujbă ale fiecărei duminici. Pusese la dispoziţia celor câţiva fraţi şi surori bună parte din casa ei - o casă măricică, bine întreţinută, cu două intrări separate, grădină de legume şi ronduri de trandafiri, spaţiu de joacă sub o minunată boltă de viţă ce făcea struguri de o aromă şi dulceaţă de neîntrecut şi care toamna târziu erau transformaţi în mustul pentru Cină.  Era neobosită, niciodată nu se văita. Nimeni nu ştia dacă o doare ceva, dacă are vreo suferinţă, vreo povară, neplăcându-i să se plângă sau să fie pricină de poticnire. În bucătăria ei, copiii găseau duminica plăcintă cu mere sau cu vişine, din care se ospătau pe săturate, potolindu-şi apoi setea cu apa pe care le-o scotea din fântâna aflată la umbra unui cireş amar destul de bătrân.

A crescut un băiat, un nepot pe care l-a înfiat acesta fiind plin de râvnă pentru învăţătură răsplătind astfel efortul părinţilor adoptivi. La vremea hotărâtă, s-a căsătorit şi nu mai locuia cu mama,  vizitând-o însă deseori în timpul liber. Bătrâna îl iubea nespus şi la fel de mult iubea copilaşii ce au crescut sub îndrumarea ei blândă, ţinând locul unei adevărate învăţătoare de şcoală duminicală- o şcoală în aer liber căci aşa le putea vorbi uşor de Domnul şi de măreţia creaţiei Sale.

În zilele de lucru, mergea la o fermă situată în vecinătatea casei ei unde era un exemplu de hărnicie şi cinste. Era o fermă pomicolă şi de aici putea câştiga câţiva bănuţi pe care-i folosea cu multă chibzuinţă. 

Aici a putut fi ea uşor remarcată de una din tinerele proaspăt absolvente de liceu care primise repartiţie în această fermă. Comuna avea câteva familii de pocăiţi, ai căror copii deosebit de harnici şi ascultători mergeau vara să lucreze pe loturile de pomişori pentru altoit. Proaspăta absolventă, a putut vedea cu uşurinţă că femeia aceea cu ochii azurii şi copiii cu obrajii rumeni au ceva în comun dar şi ceva deosebit de ceea ce ea nu mai văzuse până atunci. Dintre mulţimea tinerelor ce primiseră cu ea aceeaşi repartiţie, niciuna nu a fost interesată de a cunoaşte "secretul" lor.

Îndemnată de o putere nevăzută, cu o dorinţă înflăcărată de a le cunoaşte "taina", tânăra intră uşor în discuţie cu femeia care o îndrăgi cu mare uşurinţă, mărturisindu-i că simte în inima ei o dragoste curată pentru Dumnezeu. Aşa era! Bătrâna nu greşea...Duhul Domnului lucra, dar tânăra, nu avea de unde ştii,  nu auzise de prea multe ori până atunci cuvintele Duhul Sfânt, Mântuitorul, Isus Domnul. Ştia, simplu, un cuvânt: Dumnezeu! Şi mai ştia că se poate ajunge la El doar prin intermediul rugăciunilor către sfinţii frumos pictaţi pe icoanele din biserici  şi ale acatistelor ce le scria deseori şi în care fusese învăţată să pună mereu bani, cu cât mai mare valoarea lor, cu atât preotul le va citi de mai multe ori!

Femeia vorbi tinerei despre dragostea Domnului şi despre adevărata închinare. Îi oferi degrabă în dar şi o Biblie cu coperţi din vinilin verde. Astăzi, această Biblie nu o mai poate citi cu uşurinţă fiind prea mică dar este la mare loc de cinste! Inima ei a putut cuprinde întreaga învăţătură din această Carte Sfântă. Şi încă mai este loc...până la adevărata desăvârşire!

De atunci înainte, viaţa ei avea să capete un nou sens. Sensul unei vieţi adevărate, la sfârşitul căreia îşi doreşte cu ardoare cununa râvnită, ca şi ea, de mulţi alţii.

Bătrâna s-a stins din viaţă anul trecut, la nouăzeci şi unu de ani. Cu puţin timp înainte de plecarea ei la Domnul i-a spus cu ochii umezi "tinerei" - acum de peste cincizeci de ani :"Copila mea, să nu uiţi niciodată că tu îmi eşti înaintea Domnului primul meu rod şi te-am iubit fără încetare şi douăzeci şi unu de ani cât tu ai fost departe de Domnul eu nu te-am lăsat o zi din rugăciunile mele!."

Slăvit să fie Domnul!