Amintiri din copilărie 2

 

   Ar mai fi multe de spus dar, să nu ne aprofundăm în negativism, vreau să sar peste ani, până în momentul conștientizării efemerității mele, care m-a îndemnat la schimbări radicale. 

   Poverile de "fată mai mare în casă", mi-au marcat mult existența. Prezența mai multor personaje masculine ce s-au perindat prin viața maică-mii, au avut de asemenea impact asupra înțelegerii noastre corecte asupra conceptului de familie. O luam ca atare, poate nici nu știam să gândim în alt mod, atunci. Era o femeie frumoasă, ceea ce, bănuiesc, o plasa într-un anumit cerc de interes deşănțat, diabolic. Nu vreau să judec dar, haosul din viața unei familii, afectează direct proporțional mintea, sentimentele, faptele celor din jur și mai ales ale copiilor. Știu că ne-am mutat la oraș când aveam vreo nouă ani. De atunci, a fost tot mai rău, chiar dacă mici amintiri îmi spun că au fost și momente mai bune...

   Când m-am căsătorit, pe la 20 de ani, am început de jos, fără zestre materială cum se zice în popor, dar compensată cu o mare zestre genetică, pe care sincer, nu mi-o doream defel. Gică, este prima mea dragoste, care se zice că nu dăinuie, pentru că e o dragoste puerilă. Totuși, sufletul meu melancolic, plin de compasiune, nu a lăsat să zboare această iubire. Am ținut cu dinții de ea, chiar dacă am trecut prin multe. Soțul era opusul meu, îl puteam compara liniștit, cu un mânz sălbatic, care nu acceptă să i se pună frâul. Cert e că, fuga de casa copilăriei, căsătoria, a vrut să fie pentru mine o evadare dintr-o lume atipică, pe care nu o înțelegeam, era o dorință de schimbare înspre normalitate. Am luptat pentru iubire, nu vorbesc de iubirea fizică, pe care lumea de azi o caută, ci iubirea altruistă, jertfitoare. Să nu creadă careva că e ușor să iubești, când nu zărești în cel de lângă tine decât posesie, misoginism, legea "celui mai tare". Acestea aduc la un monent dat teamă, suferință, deznădejde și declin. Atât fizic cât și psihic. Cât de naivi putem fi, să credem că așa trebuie să fie tinerețea, cu năbădăi cum zic unii. Da, poate fi dar nu acolo unde există Dumnezeu! Pentru că un credincios are alte valori în viață, are o viziune, un scop. Și trăiește sub aripa Celui Sfânt, urmându-I sfaturile înțelepte. Asta nu o știam atunci pentru că nu știam nici cine e Dumnezeu, nici ceea ce poate face în viața unui om!

   Fac o paranteză aici, mi-am amintit (în incursiunea mea în trecut), tensiunea ce plutea în aer când mama a trăit cu un bărbat, așa zis soț și soție. Nu prea exista dialog între ei, ci doar blesteme, batjocuri, cuvinte ce te tăiau la inimă. Mă trezeam dimineața în urletele lor și le ziceam eu, un copil: "Oare nu vă e rușine? Așa exemplu ne dați?" Nu știu de ce au ajuns acolo, pentru că, am crezut că țin unul la altul. Altfel nu înțeleg cum ea a putut să plece un timp destul de lung la el și să ne lase singuri, fără bani, fără mâncare, fără căldură...Nici măcar în casă, că în suflet...nu am prea văzut-o! Era o perioada critică a adolescenței, soră-mea avea 13-14 ani, eu vreo 16-17. Am suferit mult de frig și de foame, o foame cruntă ce ne-a afectat în timp comportamentul față de alimentație, am suferit ascultând înjurăturile și blestemele adresate inclusiv nouă, copiilor, am muncit mult, crezând că ăsta e normalul. Nu intru mai profund în subiect, spun doar că apa ca ghiața cu care spălam, clăteam hainele mele și ale fraților, aplecată pe vană, ridicarea greutăților mari, în munca ce o făceam, mi-a distrus coloana, ireversibil. 

   Au trecut anii iar la 22 de ani, aveam deja doi copii, pe Ioana și Ionuț. Lumina ochilor mei! Poate că nu am fost o mamă perfectă dar, am încercat să-i înconjur cu multă iubire, poate prea agresiv arătată. Cred că orice copil are nevoie de iubire, mai mult decât bani și posesii. Nu i-am trimis niciodată la școală fără pachet, sau fără bani de buzunar, când nu aveam ce le pune. Eu nu îmi amintesc să fii avut măcar o dată, mâncare pusă în ghiozdan. Cred că am devenit puțin obsesivă. Să nu simtă ceea ce am simțit eu ca și copil! Aș fi făcut mult mai mult dacă aveam resursele necesare dar, am fost lipsită de atât de multe...Da, am făcut și eu multe greșeli, pentru că între muncă, lipsuri, nefericire și visurile făurite cândva era un mare abis....

   Dar mulțumesc lui Dumnezeu că nu m-a lăsat pradă declinului pentru vecie!!! Aveam lumea mea, chiar și așa, udată de ploile lacrimilor mele, unde mă refugiam în momentele amare... Am plâns oceane de lacrimi, căutând răspuns la întrebarea: "De ce m-am născut?" Și am adormit de atâtea ori pe perina udă, cu dorința acerbă de-a pleca definitiv din această lume amară, amară, fără primăveri, ci doar cu toamne și ierni nesfârșite ...

 

Va urma...

 

10/05/16, Barcelona -Lucica Boltasu