Alegerea profesiei, serviciul militar, căsătoria

"În ziua necazului meu, caut pe Domnul . . . "

   Dumnezeu ştie cum trebuie să-i călăuzească pe ai Săi. El ştia şi ce era bun pentru mine. De aceea, El m-a cârmuit încă din tinereţe. Cu toate că eu umblam cu toată puterea după bogăţie, El m-a călăuzit pe un cu totul alt drum. Astăzi, recunosc ce bine a fost că El nu m-a lăsat să-mi împlinesc planurile.

   Cu puţin înainte de a termina şcoala, naşul meu mi-a pus 50 de franci la bancă. S-a oferit să plătească şi cheltuielile pentru învăţarea unei meserii, dacă rămân la el. Chiar să-mi dea şi bani de buzunar şi ar fi avut grijă şi de îmbrăcăminte dacă nu alegeam să rămân tot timpul la el. A fost desigur călăuzirea lui Dumnezeu fiindcă eu am înţeles greşit aceste ultime cuvinte; adică, eu am crezut că el vrea să-i fiu servitor pentru totdeauna. Dar după cum am aflat mai târziu, i-a părut rău că am plecat de la el; ar fi vrut să-mi dea întreaga lui gospodărie. El s-a interesat să afle ce vreu să învăţ. Când a auzit că-mi place meseria de rotar, m-a sfătuit să nu aleg aceasta. Mai bine să învăţ meseria de curelar sau brânzar; căci rotarii sunt toţi săraci, spunea el. Dar eu aveam plăcerea numai de rotărie. Meseria aceasta era, într-adevăr, una dintre cele mai prost plătite în vremea aceea. Cu toată sârguinciozitatea şi economia din casă, cât şi că lucram vara şi iarna din zorii zilei până noaptea târziu, era greu s-o scoţi la cale. Eram atâţia rotari încât dacă nu lucrai ieftin de tot, nu căpătai nimic de lucru.

   Ucenicia nu era deloc uşoară. Însă, pentru că eu eram obişnuit de acasă cu o alimentaţie insuficientă şi cu sărăcia, lipsurile nu mi s-au părut atât de grozave. Când am terminat şcoala îmi ziceam: "Acum poţi să faci ce-ţi place, acum nu mai sunt bariere să te oprească." Speram că îndată ce voi termina ucenicia, va începe pentru mine o viaţă mai bună. Voiam să ajung ceva în viaţă; de speranţa aceasta îmi erau pline gândurile şi tendinţele mele. Dar Dumnezu m-a ocrotit în toate ispitele. Abia mai târziu am observat că, dacă nu m-ar fi păzit Dumnezeu cu totul altfel ar fi decurs viaţa mea. De două ori a fost aproape să mă logodesc cu o fată bogată, dar Dumnezeu nu a îngăduit aceasta. Abia mai târziu am văzut, şi aici, că Dumnezeu a fost Acela care altfel m-a călăuzit şi vrea să mă călăuzească. El vedea încă de atunci înfăptuirea uniunii fraţilor.

   În vremea aceea a avut loc şi primul meu serviciu militar. Pentru că eram mic de statură şi slăbuţ, am fost amânat doi ani; şi aşa abia la vârsta de 22 de ani am intrat în şcoala de recruţi pe care am făcut-o cu entuziasm. O întâmplare de atunci îmi este încă vie în memorie. Odată, trebuia să fierbem ceva. Aveam un vas cu totul negru. L-am frecat şi iarăşi l-am frecat, dar nu s-a curăţit. Apoi am observat că bulgărele de pământ cu care curăţam vasul  conţinea bitum; apă calda nu aveam la dispoziţie; pe atunci Satana locuia în mine... Am mers undeva mai la o margine, m-am uitat să văd dacă mă vede cineva apoi am schimbat gamela murdară cu una curată a altuia.

   Când m-am întors la Dumnezeu, mi s-a întâmplat la fel... am vrut să-mi curăţ inima, dar ea n-a voit să se curăţească. Trebuia să fie schimbată. Am venit la Mântuitorul. El mi-a luat inima cu păcate cu tot şi mi-a dat o inima nouă, curată, cum este scris: "Voi scoate din voi inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne". Dumnezeu face acest lucru. Eu n-aş fi putut face-o. Când am văzut că aceasta este lucrarea Lui, am încetat cu sforţările mele.

   Curând după efectuarea stagiului militar - aşa zisa şcoală de recruţi - mi-am înteimeiat căminul cu o servitoare sărăcuţă, care avea serviciu în apropierea mea. Ea avea o avere de 80 de franci, eu nu aveam nimic. Nu erau multe circumstanţe. Totuşi, aveam mai mult decât Bunyan, care, după cum mi-aduc aminte că am citit, împreună cu soţia lui nu aveau decât o lingură când s-a căsătorit. Noi aveam câte una şi ceva în plus... mobilierul nostru consta atunci dintr-un pat care costa 60-70 de franci, o masă în "sufragerie" costând 1,30 franci. Pe aceasta o folosim şi astăzi. Scaune nu aveam, dar erau bănci de-a lungul peretelui. De canapea nu aveam nevoie. Scheletul patului l-am facut eu. Dulapul lipsea. Garnitura de bucătărie nu a costat nimic. Eram fericiţi, atât cât poate un om fi fericit fără a fi întors la Dumnezeu. Cu toate că ne rastrângeam în orice privinţă, trăiam totuşi în sărăcie şi în lipsă. Ca muncitor câştigam 4 franci pe săptămână. Mai târziu, ca meşter angajat primeam un franc pe zi. Pentru aceasta trebuia să se lucreze de dimineaţă de la ora 5 fără întrerupere la amiază până seara la ora 7. Soţia ajuta vitejeşte şi contribuia şi ea prin munca de zilieră. Când am devenit independent nu aveam bani să-mi cumpăr scule şi materiale lemnoase necesare lucrării. Trebuia să fac datorii. Cu toată hărnicia şi destoinicia noastră, nu puteam îndepărta sărăcia şi necazul din casa noastră.

   Aceasta mă apăsa adesea foarte greu şi mă împingea spre Dumnezeu. Fără această necurmată  strâmtoare nu ştiu dacă m-aş fi gândit să-L caut pe Dumnezeu căci eu mă credeam unul dintre cei mai evlavioşi oameni. Mergeam regulat la biserică şi dacă lipseam două duminici, aproape mi se părea că m-a părăsit Dumnezeu. Dar viaţa mea nu s-a îmbunătăţit deloc. Mă duceam la predică ca să mă liniştesc că am fost la predică. Liniştirea aceasta a fost pentru mine mai importantă decât ascultarea predicii. De asemeni mă rugam mult dar nu ca să fiu ascultat de Dumnezeu ci pentru a şti că m-am rugat. Chiar în timpul serviciului divin mă gândeam la ceea ce voi face după-amiază... să joc cărţi sau popice... Adesea mă cuprindea somnul datorita oboselii din cele şase zile de lucru greu. "Aminul" de la sfârşit îmi era de fiecare dată o mică salvare;; nu eram obişnuit să stau liniştit... Când mergeam la împărtăşanie, îmi plecam capul şi luam o înfăţişare tristă. Aşa mă apropiam de altar şi cu aceeaşi înfăţişare tristă mergeam acasă. Acasă mă mângâiam cu gândul căci duminica viitoare voi putea din nou juca cărţi, Căci în duminica în care luam împărtăşanie nu îndrăzneam. Astfel de "manevre evlavioase" făceam eu atunci şi mulţi fac la fel astăzi.

   Eram un păcătos evlavios, un păcătos bisericos şi ţineam foarte mult la biserică. Puteam acoperi foarte bine lipsurile. Acestea puteau fi scuzate şi cu învăţătura care se dădea acolo!