Despre predicarea lui Hristos ca Exemplu al nostru

Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră...

În aceste cuvinte ale Consiliului Creației, cu care se deschide istoria biblică a omului, avem revelația scopului etern căruia omul îi datorează existența sa și a viitorului veșnic și glorios căruia îi este destinat. Dumnezeu propune să se facă o creatură asemănătoare lui Dumnezeu, o ființă care va fi chipul și asemănarea Lui, manifestarea vizibilă a gloriei Celui Nevăzut.

A avea o ființă asemănătoare lui Dumnezeu, a fost, desigur, o sarcină demnă de Înțelepciunea Infinită. Natura și gloria lui Dumnezeu constau în faptul că El este independent de orice altceva, că are viață în Sine Însuși și nu-Și datorează existența nimănui altcuiva decât Sieși. Dacă omul e menit să fie asemenea lui Dumnezeu, el trebuie să poarte chipul și asemănarea Lui și în aceea că trebuie să devină ceea ce e menit să fie prin propria lui alegere liberă. Pe de altă parte, este natura și gloria creaturii să fie dependentă, să datoreze totul Binecuvântatului Creator.

Dar cum poate fi rezolvată contradicția - o ființă în același timp dependentă și totuși având o voință iberă, creată și totuși asemănătoare lui Dumnezeu? Misterul este soluționat în om. Ca ființă creată, Dumnezeu îi dă omului viață, dar îl echipează cu minunata putere a voinței libere. Doar în contextul unei acceptări personale și voluntare, ceva așa de înalt și de sfânt ca asemănare cu Dumnezeu poate deveni cu adevărat prorietatea sa.

Când păcatul a intrat și omul a ratat atingerea înaltului său destin, Dumnezeu nu a renunțat la scopul Lui. În revelația Sa făcută poporului Israel, gândul central a fost: FIȚI SFINȚI, CĂCI EU SUNT SFÂNT. Speranța lui Israel urma să fie asemănarea cu Dumnezeu în ceea ce constituia cea mai înaltă perfecțiune a Lui. Răscumpărarea nu a avut un ideal mai înalt decât cel revelat prin Creație. Ea a continuat și a împlinit scopul etern.

Acesta a fost lucrul urmărit de Tatăl când L-a trimis pe pământ pe Fiul, care a fost Chipul vizibil al persoanei Sale. În Isus, asemănarea cu Dumnezeu, pentru care am fost creați și pe care trebuie să ne-o însușim personal, a fost revelată în formă umană. El a venit să ne arate în același timp Chipul lui Dumnezeu și chipul nostru. Privind la El, dorința după demult pierduta noastră asemănare cu Dumnezeu urma să fie trezită, iar speranța și credința urmau să renască pentru a ne da curajul să ne supunem pe noi înșine reînnoirii conform acelui Chip.

Pentru a realiza acest lucru, era nevoie de o dublă lucrare pe care El trebuia să o facă. Prima era aceea DE ARĂTA PRIN VIAȚA LUI ASEMĂNAREA CU DUMNEZEU pentru ca noi să știm cum arată o viață în acea asemănare și să înțelegem ce trebuia să așteptăm și să primim de la Răscumpărătorul nostru. După ce făcuse acest lucru și ne arătase asemănarea cu viața lui Dumnezeu în formă umană, El a murit ca să câștige pentru noi și să ne facă parte de propria Lui viață, CA VIAȚA ÎN ASEMĂNARE CU DUMNEZEU, ca prin puterea ei să fim capabili să trăim ceea ce am văzut în El. Iar când S-a înălțat la cer, urma să ne dea prin Duhul Sfânt puterea acelei vieți pe care întâi ne-a prezentat-o, iar apoi a câștigat-o pentru a ne face parte de ea.

Este ușor de văzut legătura dintre cele două aspecte ale lucrării Domnului nostru și cum una depinde de cealaltă. Pentru a trăi ceea ce ne-a arătat prin viața Lui ca Exemplu, era nevoie de o putere pe care doar prin moartea Lui ca Răscumpărător a obținut-o. Viața Lui pământească a arătat calea, iar viața Sa cerească dă puterea în care trebuie să umblăm.

Ceea ce Dumnezeu a unit, omul nu trebuie să despartă. Oricine nu stă în deplina credință a Răscumpărării nu are puterea de a urma Exemplul. Și oricine nu caută asemănarea cu Chipul, ca marele obiectiv al Răscumpărării, nu poate intra deplin în puterea acesteia. Hristos a trăit pe pământ ca să ne arate CHIPUL LUI DUMNEZEU ÎN VIAȚA LUI. El locuiește în ceruri ca noi să putem arăta CHIPUL LUI DUMNEZEU ÎN VIEȚILE NOASTRE.

Biserica lui Hristos nu a menținut întotdeauna relația potrivită dintre aceste două adevăruri. În Biserica Catolică, prima dintre cele două a fost plasată în prim-plan, iar urmarea exemplului lui Hristos a fost urmărită cu sinceritate. Ca rezultat a acestui fapt, în cadrul ei, nu puțini sfinți, în ciuda multor erori, au căutat, literal și compelt, cu un devotament admirabil, să poarte Chipul Stăpânului. Însă, spre marea pierdere a sufletelor sincere, a fost neglijată cealaltă jumătate a adevărului - că doar aceia primesc viața Lui în ei prin puterea morții lui Hristos sunt capabili să trăiască viața Lui așa cum le-a fost prezentată.

Bisericile protestante își datorează originea revigorării celui de-al doilea adevăr. Adevărul iertării lui Dumnezeu și al harului care dă viață și-a ocupat locul cuvenit spre marea mângâiere și bucurie a mii de suflete neliniștite. Dar, nici aici, pericolul accentuării uneia dintre părți nu a fost evitat în totalitate.

Doctrina că Hristos a trăit pe pământ nu doar pentru a muri pentru răscumpărarea noastră, ci și pentru a ne arăta cum să trăim, nu a fost accentuată suficient. În timp ce nicio biserică ortodoxă nu va nega faptul că Hristos este Exemplul nostru, necesitatea absolută a urmării exemplului vieții Lui nu este predicată cu aceeași claritate ca necesitatea încrederii în ispășirea oferită de moartea Sa.

Se depune mult efort, ceea ce e corect, pentru a-i conduce pe oameni să accepte meritele morții Sale. Dar nu se depune un la fel de mare efort -ceea ce nu-i corect- pentru a-i conduce pe oameni să accepte imitarea vieții Lui ca singura trăsătură și testare a adevăratei ucenicii.