Dumnezeu este răbdător, fii şi tu răbdător cu tine însuţi!

de Alan Medinger

Alături de mulţi alţi bărbaţi, am fost privilegiat să particip la marea întâlnire Stai în spărtură organizată de Misiunea Promise Keepers din Washington D. C. [Bărbaţii membri în această organizaţie creştină fac o promisiune de a fi angajaţi în practicarea purităţii spirituale, morale, etice şi sexuale. N. trad. ] Dumnezeu m-a binecuvântat în acea zi, dar cele mai memorabile momente au venit seara, în timpul călătoriei de întoarcere cu autobuzul la Baltimore. A trebuit să fac călătoria cu un adevărat sfânt. Autobuzul nostru şcolar era aglomerat, astfel încât am fost norocos să găsesc un loc lângă un străin. Cel care stătea lângă mine, Ed, era un tânăr liniştit şi modest. Monta covoare, era căsătorit şi avea doi copii. Era credincios cam de cinci ani.

Ne-am făcut cunoscute pe scurt mărturiile, iar când conversaţia a înaintat, a devenit evident că Ed nu avea o părere prea bună despre el ca şi creştin. Compara misiunea mea cu program întreg – mă auzise la un post local de radio în săptămâna precedentă – cu viaţa lui, în care simţea că îşi îndeplinea jalnic chiar şi rolul de soţ şi tată. Dar în timpul discuţiei noastre, a reieşit că doi dintre colegii lui, care stăteau în spatele nostru, nu erau credincioşi, dar el îi adusese la întâlnirea Promise Keepers, în ciuda marii lor împotriviri. Se lamenta cu privire la starea părinţilor săi necredincioşi, dar a menţionat că el şi soţia lui îi conduceau într-un studiu biblic săptămânal. Mi-a spus, de asemenea, că îşi pusese casa în vânzare, pentru ca familia lui să se mute cu socrii săi, iar apoi soţia lui să poată renunţa la serviciu, ca să se ocupe de copii.

Acel bărbat făcea lucruri pe care eu, care eram creştin de douăzeci şi trei de ani, era puţin probabil să le fac. Pe Mall, în Washington, noi, bărbaţii, am fost chemaţi să ne smerim. Cu Ed am fost într-adevăr smerit. Ce îi puteam spune? Lăudat fie Dumnezeu, am spus ceva ce am crezut că era de ajutor şi care mi-a dat tema pentru articolul din buletinul de ştiri al acestei luni. Am spus, cu privire la sentimentele lui de insuficienţă ca soţ şi tată: „Ed, fii puţin mai răbdător cu tine însuţi. Dumnezeu este răbdător. Şi, în afară de asta, cine eşti tu ca să decizi unde ar trebui să fii în acest moment, în umblarea şi creşterea ta ca şi creştin? ” Este o întrebare bună pentru noi toţi.

Când L-am primit pe Cristos ca Domnul şi Mântuitorul meu în 1974, mă aflam cam acolo unde era Ed. Curând după convertire, m-am grăbit şi am cumpărat tot felul de cărţi despre viaţa creştină, îndeosebi cele care descriau cum aş putea fi un soţ şi un tată mai bun. Am încercat să pun în practică lucrurile pe care le-am citit şi am dat greş, iar şi iar. Mă simţeam mizerabil.

Să citesc cărţi era ca şi cum mi-aş fi turnat cărbuni aprinşi pe cap. Ştiam că ar trebui să fiu liderul, autoritatea, protectorul, bărbatul puternic de care aveau nevoie soţia şi copiii mei. Dar fiecare eşec, fiecare fals început, fiecare abandonare a eforturilor specifice de a fi capul spiritual al familiei, fiecare eşec de a continua, fiecare ezitare, m-au făcut doar să înţeleg şi mai profund cât de mizerabil am eşuat ca soţ, tată şi bărbat.

În ciclul îngrozitor al eşecului şi autocondamnării, alinarea a venit mai întâi când am citit Criză în masculinitate de Leanne Payne. Pentru prima dată, am văzut că nu puteam face lucrurile pe care le fac bărbaţii, pentru că nu mă maturizasem niciodată ca să devin bărbat. Dar ceea ce a fost şi mai eliberator, a fost descoperirea care a venit prin Duhul Sfânt, că Dumnezeu vedea lucrurile în acelaşi fel. Nu mă condamna pentru eşecurile mele. Ştia că trebuia să mă maturizez şi avea să fie foarte răbdător, în timp ce procesul urma să aibă loc.

Răbdarea este una dintre cele mai clare manifestări ale harului lui Dumnezeu. Iniţial, El ne primeşte exact aşa cum suntem, iar apoi ne prezintă modelul tatălui perfect pentru noi, pe deplin iubitor şi care ne acceptă, în timp ce întotdeauna ne îndeamnă să ne schimbăm şi să creştem.

Înţeleasă corect, răbdarea faţă de noi înşine este una din cele mai mari susţineri pe care le avem în procesul de vindecare. Răbdarea faţă de noi înşine îndepărtează condamnarea – dar nu face compromis cu păcatul. Răbdarea nu are de-a face cu direcţia în care ne îndreptăm, ci mai degrabă cu intervalul de timp necesar ca să ajungem acolo.

Răbdarea nu spune: „Ei bine, aşa sunt eu. ” (Vezi Ştirile Regeneration, mai 1997). Nu găseşte doar un nivel „acceptabil” al păcatului pentru mine, în punctul respectiv al umblării mele. Standardul lui Dumnezeu rămâne perfecţiunea absolută, puritatea absolută.

Răbdarea nu oferă doar un substitut pentru acele standarde. Pur şi simplu renunţă la un program autoimpus pentru atingerea standardelor. Răbdarea are de-a face cu timpul.

Câţiva ani mai târziu, îmi amintesc că mi-am spus: „Sunt creştin de zece ani; nu ar trebui să arunc o a doua privire bărbatului acela chipeş, musculos. ” Poate că ţi-ai spus: „Sunt în procesul de recuperare de cinci ani; este ridicol că am încă o teamă îngrozitoare de relaţiile masculine (feminine). ” Sau: „Nu există niciun motiv pentru care să mă mai lupt cu masturbarea, după tot ce a făcut Dumnezeu pentru mine în ultimii şapte ani. ” Răspunsul meu este: „Cine spune? ” Cine este destul de înţelept ca să poată spune când ar trebui să se afle o persoană într-un anumit stadiu, în dezvoltarea sa? Cine poate judeca aceasta despre sine?

Am avut părinţi care m-au iubit, cu toate acestea tatăl meu suferea de o boală mintală. Nu am fost niciodată molestat sexual când eram copil, dar pe de altă parte am fost expus la pornografie de la o vârstă fragedă. Nu am fost niciodată părăsit fizic, dar eram un sportiv jalnic. Experienţele tale poate că au fost mai bune sau mai rele decât ale mele, în acele privinţe. Dat fiind toate aceste variabile şi alte sute, cine poate spune când ar trebui tu sau eu să ajungem într-un punct dat? Numai Dumnezeu cunoaşte inima.

Răbdarea implică speranţă. Să fii răbdător înseamnă să fii răbdător pentru ceva. Nu înseamnă să te laşi pradă păcatului sau imaturităţii. Nu suntem răbdători când renunţăm. Suntem răbdători când recunoaştem că într-o zi vom fi curaţi şi drepţi, că într-o zi ne vom simţi pe deplin confortabil în masculinitatea sau feminitatea noastră.

Răbdarea manifestată cum trebuie va fi concentrată pe Dumnezeu. Multele noastre eşecuri vor fi dovada că nu putem ajunge acolo prin noi înşine, cu puterea noastră. Vom privi permanent la Dumnezeu, care formează în interior noul bărbat sau noua femeie. El este singurul care ne poate schimba. Mai degrabă Îl vom căuta pe Dumnezeu şi vom avea încredere în El să ne schimbe, decât vom căuta totul prin noi înşine, fără El.

Condamnarea şi ruşinea se hrănesc din stima de sine scăzută şi din sentimente de lipsă de valoare. Aceste sentimente ne închid în vechea noastră identitate şi ne conduc la moduri păcătoase, de multe ori senzuale, de a face faţă unei situaţii. Răbdarea este antiteza condamnării şi ruşinii. Răbdarea ne eliberează ca să creştem.

Răbdarea este în mare măsură ca iertarea; este o virtute cu trei laturi. Acceptăm adevărul că Dumnezeu este răbdător cu noi şi devenim răbdători cu noi înşine. Când devenim răbdători cu noi înşine, găsim că am devenit mai răbdători cu alţii. Fiecare faţetă a răbdării încurajează pe alţii, iar răbdarea creşte. Gândeşte-te bine la aceasta.

Să cunoaştem profunzimea răbdării lui Dumnezeu faţă de noi înseamnă să fim cufundaţi în harul Său. Dumnezeul nostru minunat, desăvârşit, sfânt, vrea să mă iubească în toţi anii de care am nevoie ca să devin ca Isus. Mulţumesc, Doamne.

[Alan Medinger, God Is Patient, Be Patient with Yourself. Copyright © 1997 Alan Medinger & Regeneration, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune. ]

Clic aici pentru mărturia lui Alan.