Cine să ne salveze copiii?

Mircea e un tată „aşa şi aşa”, din descrierea sa, şi are patru copii mărişori, cu vârsta între şaisprezece şi douăzeci şi patru de ani, care sunt „aşa şi aşa”, tot din descrierea sa. Recent au avut loc două incidente. Fiica sa de şaisprezece ani a fost prinsă la fumat şi Mircea s-a înfuriat rău de tot şi a pocnit-o tare, iar fiul cel mare a venit acasă „cu o nebună pictată”, zicând că vrea să se însoare. Asta l-a făcut pe Mircea să tune şi să fulgere. A fost aşa deranjat, că s-a dus la preot, dar şi la un pastor, şi le-a promis că, dacă unul din ei îi rezolvă problema, se „dă” la religia lor. Omul nostru e convins că unul din ei va găsi soluţia pentru ca fiica sa să se lase de fumat şi pentru ca fiul să găsească o fată „aşa şi aşa”, cu care să se căsătorească.

Exemple ca acestea pot da multe, exemple în care părinţii speră cu ultimele puteri că cineva poate rezolva problemele din relaţia lor cu copiii. Asta se întâmplă în cazuri de prietenii rele, obiceiuri rele, orientări rele, homosexualitate, alcoolism, abandon şcolar etc. Vrem la un moment dat ca cineva să ne transforme copiii, să-i convingă, să-i sfinţească mai mult decât am reuşit noi.

O astfel de acţiune e campania de strângere de semnături pentru modificarea Constituţiei în privinţa familiei. Ne dorim ca cineva să oprească pe copiii noştri de la distrugere, vrem şi sperăm că un astfel de demers va putea face ceea ce noi, ca părinţi, nu am făcut sau nu am reuşit să facem. E un fel de strigare a eşecului nostru pe bază de semnătură. Până la urmă, în situaţii disperate e de înţeles un asemenea gest, dar el poate fi mai mult distructiv, decât constructiv pentru familie.

Într-un fel sau altul, vrem să delegăm legilor sarcina de a ne constrânge copiii să urmeze direcţia pe care le-o dăm din familie. Da, am zis bine, „orientarea sexuală” aşa de des invocată nu e înnăscută, ci cultivată, de cele mai multe ori, acasă. Aşadar, vrem să ne formăm copiii cu astfel de orientări, dar să îi păzească statul să se căsătorească conform direcţiei date. La fel cum Mircea ar vrea ca preotul sau pastorul să rezolve baiul său. El a fumat toată viaţa, dar acum vrea ca fiica sa să nu fumeze, că doar i-a interzis.

Dacă ne închipuim că modificarea Constituţiei, ca demers singular, va opri homosexualitatea, ne înşelăm amarnic şi chiar intrăm în alianţe periculoase. Oprirea fenomenului se face acasă la mine şi la tine, prin trăirea în conformitate cu Scriptura. Partea de modificare a Constituţiei ar valora sub 1% din tot procedeul. De ce 1%? Pentru că în România mai puţin de 1% dintre persoanele cu orientare de acest fel ar vrea să se căsătorească. Făcând un calcul simplu, pe America, unde avem nişte cifre mai realiste, procentul homosexualilor e de aproximativ 4%, din câte am cercetat eu. România e mult mai jos (din fericire), dar să luăm în calcul 4% (3,4% mai exact, din cercetarea Gallup din 2012, care infirmă cifrele umflate artificial de 10%). Dintre aceştia doar 1% ar vrea să se căsătorească. Pentru aceştia modificăm Constituţia, dar întrebarea mea este: cu restul ce facem?

Oare nu e prioritară mai degrabă o abordare serioasă şi responsabilă a relaţiilor maritale de către soţi, Biserică şi autorităţi? Oare nu cumva trebuie, înainte de a schimba legea, ca bărbaţii să devină bărbaţi, soţi, taţi şi nu ornamente pentru televizor, bancomate sau priponiţi „pe afară”? Oare nu ar trebui ca femeia să devină femeie, soţie şi mamă, înainte de a modifica legea? Oare nu ar fi mai eficient un asemenea demers?

Cu modificarea legii pui un robinet pentru a opri cursul previzibil, dar cu o abordare a cauzelor, eficienţa ar fi mult mai mare, chiar dacă efectele s-ar vedea în timp. Copilaşii ăştia au ajuns aşa din cauza părinţilor, în cele mai multe cazuri. Da, ştiu cât doare şi nu sunt insensibil când spun asta, dar nici nu merge tehnica struţului. În casele creştinilor s-au născut şi au crescut bărbaţii şi femeile cu orientări homosexuale. Mircea vrea ca altcineva să rezolve problemele pe care el le-a generat în mare parte, fie prin acţiune, fie prin inacţiune, creştinii vor ca altcineva să rezolve problemele create de ei, prin acţiune sau inacţiune. Eu nu sunt contra demersului de modificare a Constituţiei, dar îl consider „frecţie la piciorul de lemn”, o acţiune care complică lucrurile şi oferă prea puţin. Dacă mai adăugăm noile nuanţe politice în ecuaţie, atunci deja se preconizează o autofaultare de toată frumuseţea.

E clar că ne-ar plăcea să „restaurăm normalitatea”, să fim „apărătorii familiei tradiţionale”, să „restaurăm valorile creştine”. E pompos, e glorios, dar cine şi ce câştigă de aici? Sau credem noi că „Îl apărăm pe Dumnezeu”? De ce ne-ar cere Dumnezeu să „Îl apărăm” şi nu vedem mai degrabă nevoia de a fi noi apăraţi de El? Credem cumva că familia se apără aşa? Oare nu e mai eficient de apărat familia „tradiţională” în adâncimea şi profunzimea ei, adică la noi acasă, decât în legiferări realizate în parteneriate politice dubioase şi îndatoritoare?

Eu voi apăra familia acasă la mine fiind bărbat, soţ şi tată, şi sper din toată inima ca Dumnezeu să îmi dea înţelepciune şi eficienţă în acest demers. Voi lucra alături de copii şi soţie, mă voi ruga cu ei, voi discuta despre viaţă şi despre sex deschis şi fără ocolişuri inutile. Dacă voi reuşi să fiu bărbat, soţ şi tată, voi considera că am dus cea mai eficientă luptă pentru familie de care eram capabil. Iubirea de Dumnezeu, soţie şi copii vindecă homosexualitatea generaţiilor viitoare.

[Copyright © 2017 Teofil Gavril. Publicat cu permisiune. Acest articol a apărut iniţial pe site-ul autorului – www.filedinjurnal.ro (Cu Dumnezeu în fiecare zi).]