Leagănul gol -3-

   Vacanţa de vară veni. Tata i-a promis lui Hannah că putea să meargă pentru doua zile la mătusa ei care locuia la două ore distanţă. Încântată, şi-a pus în bagaj o pijama şi o rochie de schimb cu care să meargă la bunica, unde familia se va reuni pentru masa de duminică.

   Înainte să plece, tata o chemă pe Hannah în casă.

   - Mama nu se simte destul de bine ca să meargă la bunica. Poate o să treci pe la ea mai târziu, după ce se va odihni puţin.

   Inima lui Hannah se înmuie.

   - Pot să mai merg la mătuşa Sue? Îl privi pe tatăl ei plină de speranţă.

   - Desigur, răspunse tata. O să vă duc pe voi copiii, cu maşina şi sper că noi putem veni mai târziu. Hannah, ai făcut o treabă excelentă ajutând cât timp noi am fost plecaţi şi meriţi o vacanţă! O să am eu grijă de mama cât timp eşti plecată.

   Hannah îl urma pe fratele ei până la maşină şi porniră spre bunicul. După ce au servit masa, Hannah observă că părinţii ei veneau cu maşina lor. Fugi ca să îi întâmpine.

   - Hannah, o s-o duc pe mama la spital, spuse tata. Nu poate să respire bine. O să mergi la mătuşa Sue la noapte. O să vă sunăm noi dacă se schimbă ceva.

   Hannah era îndurerată, dar această nesiguranţă - mersul mamei de la un doctor la altul - nu era ceva nou. Îşi şterse lacrimile din ochi în timp ce-şi puse bagajul în maşina mătuşii. Ceilalţi copii rămâneau la alte rude.

   În acea noapte, în timp ce Hannah se urca în pat, rosti o rugăciune pentru mama. Tata sunase mai devreme şi o anunţă că mama se simţea un pic mai bine. Hannah adormi cu o rugăciune de mulţumire în inimă.

   Următorul lucru pe care Hannah şi-l aminteşte era chipul întunecat al mătuşii Sue, stând lângă patul ei în timp ce lumina de pe hol pătrundea în cameră. Înainte ca mătuşa să rostească vreun cuvânt, Hannah ştia. Mama a plecat sa fie cu Isus. Îşi îngropă faţa în pernă, plângând în hohote din cauza durerii nemărginite din suflet. Mătuşa ei o strânse la piept încercând să o liniştească.

*****************************************

   Astăzi, acum, Hannah stătea pe legănul cel mare şi retrăia apăsarea sufletească din timpul lungii călătorii înspre casă. Îşi amintea cât de trist părea tata când le-a deschis uşa copiilor şi zilele posomorâte şi ploioase din timpul funeraliilor. Hannah îşi trecu degetele pe braţul legănului, în timp ce oftă. Nimic n-o să mai fie la fel...

   - Copii! începu tata, viaţa merge înainte vrem nu vrem. Putem continua să stăm în casă lenevind. Pentru binele nostru, trebuie să ne întoarcem la o viaţă normală. Este vremea să mă întorc la lucru. Pentru voi e timpul să mergeţi la şcoală.

   Viaţă normală? Nici nu ştim ce înseamnă asta. Tata îi şterse lacrimile lui Hannah, o sărută şi o trimise la culcare. Hannah o luă pe Sara de mână şi împreună se duseră agale spre pat. Sara se făcu ghem lângă Hannah. Cum o să fie să ne întoarcem la şcoală? Cum o să se poarte prietenii mei cu mine? Singurul lucru pe care mi-l doresc este ca să se poarte normal. Nu m-am schimbat deloc, aşa-i? 

   Ziua următoare i se păru o veşnicie. Copiii de la şcoală s-au purtat cu ea ca şi cu un vizitator. Tot ce-mi doresc e ca lucrurile să reintre în normalitate. Hannah se închise în baie şi plânse până ce nu mai avu lacrimi. Oare va trece vreodată durerea asta ca împunsătura unui cuţit? Îşi şterse ochii şi ieşi afară să-şi găsească prietenele.

   - Vino, Hannah! o strigară ele, zâmbindu-i. Hai să jucăm patrăţica!

   Hannah ezită. Ar trebui să se distreze dacă simţea atâta durere în inimă? Ieşi afară şi luă mingea în mână. Pentru prima oară de când mama ei a murit, în suflet simţi o mică rază de soare. Le zâmbi prietenelor ridicând mingea şi începând să se joace cu ele.

   - Ne bucurăm că vii din nou la şcoală, spuse Sheri, luând-o pe Hannah de braţ. Ne-a fot tare dor de tine.

   Hannah respiră neregulat.

   - Şi mie mi-a fost dor.

   Într-o dimineaţă, când Hannah coborî să pregătească pacheţelele cu mâncare pentru şcoală, îl găsi pe tata la masa din bucătărie, bându-şi cafeaua.

   - Tati, mie... I se puse un nod în gât. Mi-e aşa dor de mama!

   - Şi mie mi-e dor, Hannah! Ochii lui tata se înceţoşară de lacrimi.

   Hannah încercă să-şi controleze tremuratul buzelor.

   - Este bine să fiu fericită? În fiecare zi plâng. În fiecare zi sunt tristă. Dar în acelaşi timp, râd şi mă joc cu prietenele mele şi asta mă face să mă simt bine.

   Hannah, continuă tata, asta se numeşte VINDECARE. Este în regulă să fii iar bucuroasă. Mama n-ar vrea ca tu să fii supărată tot timpul. Durerea n-o să dispară niciodată. Întotdeuna o să-i duci dorul mamei. Tot timpul mama va avea un loc special în inimile noastre.

   - Nu pot să nu mă gândesc la ea.

   - Şi eu la fel. În unele zile mă gândesc că pot merge înainte fără ea. Dar acum viaţa noastră a intrat într-o normalitate diferită. Trebuie să începem să găsim din nou bucurie în suferinţa noastră, nu în schimbul suferinţei. Şi nu este greşit, Hannah. Tata o strânse uşor de mână.

   Hannah se ridică şi se duse în sufragerie. Se aşeză pe leagănul gol. Astăzi se simţea chiar mai bine ca altădată. Îşi aminti de clipele fericite pe care le-a împărtăşit familia în jurul acestui scaun. Îi reveni în minte chipul mamei. Auzi un zgomot şi se întoarse. Îl văzu pe tata urmărind-o cu privirea din tocul uşii. Acesta se aşeză pe taburet şi o prinse blând de mână.

   - În seara aceasta trebuie să facem ceva special. Aş vrea ca voi, copii, să vă adunaţi în jurul legănului - să plângeţi, să râdeţi, să vă amintiţi - şi o să începem să creăm noi amintiri ca să ne putem găsi vindecare pentru inimile noastre zdrobite.