Cealaltă femeie

   În urmă cu cîteva zile am ieşit să iau cina în oraş cu... o altă femeie! Şi culmea, a fost ideea soţiei mele! "Ştim amîndoi că o iubeşti!" mi-a zis într-o zi jumătatea mea, luîndu-mă prin surprindere. "Viaţa e foarte scurtă, dedică-i şi ei puţin timp". "Da, dar eu te iubesc pe tine", am protestat. "Ştiu, însă o iubeşti şi pe ea."

   Cealaltă femeie pe care soţia mea dorea să o vizitez era Mama, văduvă de cîţiva ani. Din nefericire, slujba, copiii, obligaţiile familiale nu-mi permiteau s-o văd decît ocazional. Am sunat-o să o invit la cină. "Ce s-a întîmplat? Eşti bine?" m-a întrebat. (Mama e tipul de femeie pentru care un telefon tîrziu, în noapte, sau o invitaţie surpriză sunt indicii de veste rea). "Am crezut că ar fi plăcut să petrec ceva timp cu tine... Amîndoi, singuri... Ce părere ai?" Reflectînd un moment, răspunse: "Mi-aş dori, mult."

   În seara  stabilită, în timp ce mergeam de la serviciu să o iau, mă simţeam emoţionat, aveam fiorii aceia care preced o întîlnire specială. Cînd am ajuns, am constatt că şi ea era la fel de emoţionată! Mă aştepta la poartă, îmbrăcată în vechiul ei palton. Îşi încreţise părul şi îmbrăcase rochia cu care sărbătorise ultima aniversare a căsătoriei. Faţa îi radia de lumină, ca a îngerilor. "Le-am spus prietenelor că voi ieşi cu fiul meu şi au fost foarte emoţionate!" îmi relată bucuroasă, urcînd în maşină.

   Am fost la un restaurant nu foarte elegant, dar foarte primitor. În drum spre masa rezervată, mama se sprijinea de braţul meu ca şi cum ar fi fost "Prima Doamnă a Naţiunii!" Cînd ne-am aşezat, a trebuit să-i citesc meniul (ochii ei puteau să vadă numai literele şi cifrele mari). Pe la mijlocul antreurilor, mi-am ridicat privirea spre ea. De dincolo de masă, mama mă privea cu un surîs nostalgic pe buze. "Cînd erai mic, eu eram cea care îţi citea meniul. Îţi aminteşti?"

   În timpul cinei am avut o conversaţie agreabilă, nimic extarordinar, doar ştiri despre vieţile noastre. Am vorbit atîtea, încît am pierdut şirul...

   "Voi ieşi cu tine altădată, dar numai dacă mă laşi să te invit eu", spuse mama. După ce-am condus-o acasă mi-a părut atît de rău că ne despărţeam... Am sărutat-o, am îmbrăţişat-o şi i-am spus că o iubesc.

   Cîteva zile mai tîrziu, mama a plecat la Domnul, căci a făcut un infarct. Totul a fost atît de rapid, încît nu am putut face nimic. După puţin timp am primit un plic de la restaurantul în care cinasem împreună. "Cina este plătită anticipat. Am fost aproape sigură că nu voi mai reuşi să vin la următoarea întîlnire. oricum, am plătit pentru tine şi soţia ta. Niciodată nu îţi vei putea închipui ce a însemnat seara aceea pentru mine! Te iubesc! Mama."

   Am fost impresionat cînd am găsit această întîmplare, de aceea am folosit-o ca introducere la gîndurile mele. Am pus cuvîntul Mama cu majusculă, generic, pentru că ar putea fi mama oricăruiia dintre noi.

   Rapiditatea cu care se desfăşoară viaţa cotidiană ne împinge să trăim un regim de fast-food, o întîlnire instant cu cele ce ne-au crescut pe braţe. Uneori, zile sau săptămîni întregi nu le auzim glasul, deşi telefoanele noastre au multe minute gratuite. Ne petrecem timpul sporovăind cu prieteni plictisiţi, iar mamelor noastre nu le mai spunem de mult nici o poveste, deşi urechile lor bătrîne sunt deschise să audă glasurile copiiilor iubiţi. Intrăm pe atîtea uşi în fiecare zi, dar pragul mamei dragi nu l-am mai trecut de multă vreme. Stau mamele noastre la ţară, lipite cu nasul de geamul rece al iernii, cu ochii pironiţi la drumul trecătorilor. Dar fiul sau fiica, drăguţii ce umpleau gălăgios odinioară casa, nu se ivesc deloc. "Coboară atîţia din autobuze, din autoturisme. Dar copiii noştri nici azi n-au venit." Şi mai şterg, încă odată, lacrimile cu colţul basmalei. Apoi, cu mîinile zbîrcite de trecerea timpului, duc doi dumicaţi spre gura ce încă ştie să sărute. Doi dumicaţi, căci pită este din belşug, dar pofta... pe apa sîmbetei s-a scurs. Dar nodurile au rămas în gît.

   Aşteaptă mamele noastre prin garsoniere cu pereţii reci, învelite cu trei pături şi-ncălţate cu ciorapii groşi de lînă. Le-ar fi puţin mai cald, căci afară miroase a ghiocei, dar indiferenţa noastră coboară temperatura sufletului. Răscolesc timide albumele cu fotografii, şi în perete agaţă cu bolduri o poză sepia de vreme, cînd băietul era premiantul clasei, iar copila a avut rolul Zînei bune.

   Sunt mame singure, pitite printre munţi de medicamente şi candele ce ard şi ziua la ora doisprezece, pentru cei pe care casa sau ţara asta n-a mai putut să-i încapă. Iar peste kilometri depărtări s-a aşternut plumbul dezinteresului nostru cel de toate zilele.

   Sunt mame care ne-aşteaptă cu Biblia pe colţul mesei încărcate cu muşcate şi cu genunchii bătuciţi de orele de rugăciuni, prin care ne-au pus şi ne pun o vorbă bună înaintea lui Dumnezeu. Iar vorbele lor sărace, dar izvorîte din inimi bogate, aduc perdele de protecţie divină, zilnic, peste noi.

   Sunt mamele noastre dragi care aşteaptă rătăcitorii, cu braţele deschise, la poartă. Şi ele, şi Dumnezeu. Sunt femeile acestea din viaţa noastră de care trebuie să nu mai uităm. Sau măcar nu aşa de des...

   De 8 Martie a fost ziua mamelor noastre! Nu ştim dacă vor mai prinde alta... dacă nu am făcut ceva pentru ele în acea zi specială, să nu o aşteptăm pe următoarea, ci să facem ceva AZI!

   Ţineţi minte, Dumnezeu iartă, dar timpul, nu!