Muzica în două universuri (Biserică și societate) sau România, așa, NU!

Şoc! Urechile îmi țiuie. Nu mai știu încotro s-o apuce pentru a scăpa de falseuri...

În fața mea, cu o siguranță de sine care stârnea mila oricărui om cu... scaun la cap care știa un pic de muzică sau care (măcar) nu era afon, se așază, cu chitara în mână (parcă), o... arătare. Eram încă în liceu... Se chinuie să prindă cu degetele câteva acorduri. Le prinde, cu multă și adâncă disperare! Apoi, cu o și mai profundă disperare, scoate câteva... zgomote (hâde!) din gâtlej, încercând să mă/ să ne convingă (parcă) de înzestrările-lipsă ale sale. Nimeni nu zice nimic. Le e milă tuturor? Ori poate că șocul a fost prea mare?

Profesoara de la catedră (nu era oră de muzică, dar cred că era spre finalul clasei a douăsprezecea) privește cu... îngăduință și cu o cruntă neîncredere. (Se aștepta să îmi astup urechile? Să ni le astupăm?) Eu simt că individa falsează grosolan, dar parcă îmi vine greu să îi spun. E aproape în transă! Nu știe! Mă gândesc la urechile mele, la urechile colegilor, dar nu îndrăznesc să îi spun că... nu poate, măi, nu poate... Toți văd. Vrea apoi să ne dea și tonul la un cântecel, să-l cântăm așa, împreună... Falsează întruna. Mi-e milă și iar milă. Profesoara privește cu o neîncredere crescândă.

Ca din senin, la un moment dat, individa se oprește. Nu au urmat aplauze, nici huiduieli (dacă îmi amintesc corect). Lumea și-a urmat cursul ei. Eram într-o clasă civilizată. Între timp, eu am înțeles frustrarea individei, dar nu am devenit mai empatică în astfel de cazuri...