Urme în zăpadă -4-

   Luca stătea sub plapuma lui groasă dorindu-şi ca timpul până la sculare să fie cât mai lung. Patul lui era aşa de cald iar aerul de afară usturător de rece. Suspină îndelung şi se vârî mai adânc sub plapumă.

   -Luca!

   Vocea mamei era de-a dreptul supărată; Luca sări din pat căci era pentru a treia oară când mama il striga dar el s-a făcut că nu aude. Socotea că-i ajunge timpul pentru a ajunge la şcoală dar pentru muls vacile nu mai avea vreme. Dacă el nu o putea face, o făcea mama şi asta se întâmpla foarte des. 'Alţi copii nu trebuie să mulgă vacile înainte de a merge la şcoală; murmura el. 'Nu înţeleg de ce trebuie ca eu să lucrez mai mult ca alţii chiar dacă sunt orfan de tată!' Se napusti spre micul dejun şi nu terminase de mâncat când apăru mama. 'Luca! De ce nu te scoli când te strig eu? Aşa se întâmpla zilnic; tu nu-mi eşti de nici un ajutor iar sora ta la fel face mofturi. Noi avem trei vaci şi trebuie să fim bucuroşi că le avem, altfel cum o vom scoate la capăt fără ele? Tu eşti deja băiat mare şi voinic şi e o mare ruşine să mă laşi doar pe mine să fac totul de dimineaţă.'

   Luca îşi încreţi fruntea necăjit. 'Eu lucrez seara!' replică el 'şi niciodată nu am timp ca să mă joc; până la şcoală am drum lung de făcut, acasă trebuie să aduc lemne, să aduc nutreţ înăuntru şi să fac curat în grajd.' Mama-i răspunse: 'De obicei, majoritatea treburilor le fac eu şi ştiu bine că în timpul iernii tu nu ai aşa de mult timp liber dar mi-ai fi de mare ajutor dacă ai mulge vacile dimineaţa; eşti deja destul de mare pentru aceasta de aceea vreau să te scoli la timp. Acum du-te să nu întârzii de la şcoală.'

   Luca lua săniuţa plecând îmbufnat si îşi dădu drumul la vale prin semiîntunericul dimineţii reci de iarnă. 'Pur şi simplu nu e drept căci toţi sunt împotriva mea; nu sunt eu de vină că nu am temele bine făcute. Azi se predau teme la citire şi cu siguranţă voi fi din nou ultimul iar lăudaroasa Aneta Brunner va fi prima. Pariez că ea nu trebuie să facă nimic dimineaţa!' se gândea Luca... Preocupat cum era cu gânditul nu observă încotro mergea iar la răspântia drumului s-a izbit cu partea laterală de sania Anetei pe care o aruncă în zăpadă. Era o pozna copilarească destul de grosolană iar Luca, roşu la faţă şi sincer mâhnit sări de pe sanie sa o ajute pe Aneta, însă ea i-o lua înainte cu vorba... De fapt niciodată nu l-a simpatizat pe Luca iar acum era furioasă de-a dreptul.

   -Luca de ce nu eşti atent pe unde mergi? Caietul meu e acum ud şi mototolit; acum îmi e indiferent dacă vei primi o notă mică...

   Cugetul îl mustra pe Luca cu putere dar încercă să uite de această isparvă. Iar Aneta obosise luptându-se să iasă din troienile de zăpadă şi să adune lucrurile împrăştiate; plângea de frig şi de spaimă iar un genunchi o durea groaznic. Ajunse la şcoală mai târziu având ochii roşii de plâns, mâinile zgâriate şi cu genunchiul sângerând. Toate acestea împreună cu caietul şi cărţile ude ofereau un spectacol jalnic.

   -Aneta, ce s-a întâmplat? -întrebă învăţătorul.

   Câteva secunde s-a luptat din greu împotriva ispitei de a trăda pe colegul ei. După ce a observat că acesta stătea comod în bancă şi sigur de sine a fost biruită:

   - Luca e de vină! El m-a impins în şanţ şi m-a lăsat singură; aproape că nu puteam ieşi din zăpadă.

   Îşi puse mâinile la ochi şi începu să plângă emoţionată de-a binelea... şi aşa de revoltată...

   Toată clasa îşi ţinu răsuflarea cu o justificată indignare încât bietul Luca îşi plecă capul plin de mâhnire. Desigur că învăţătorul l-a pedepsit pentru aceasta. După un timp s-au comunicat notele. Aneta avea cele mai mari note iar el a trebuit să rămână din nou la şcoală să refacă temele. El avea cele mai slabe note din clasă. Încetul cu încetul ura şi nemulţumirea au dispărut. În sfârşit era din nou liber trăgând după el sania spre casă. 'Ce zi îngrozitoare am avut!' Mama lui era supărată pe el. Aneta l-a pârât, învăţătorul l-a pedepsit şi pe deasupra era ultimul la învăţătură. 'O fi existat un alt băiat pe lume căruia să-i meargă aşa de rău ca lui?'

   Umbrele de pe coastele dealurilor erau ciudat de albastre, aproape un albastru supranatural. Vârfurile cele mai înalte ale munţilor erau luminate de soare şi petice de nori atârnau ca un voal de jur-împrejurul lor. Sublima tăcere a peisajului de munte îşi deschidea larg braţele spre a-l îmbrăţişa pe Luca. Natura şi copiii sunt aşa de apropiaţi unul de altul. Liniştea naturii poate face uneori mult mai bine decât un cuvânt omenesc mai ales când e vorba de o inimă tristă şi agitată. Încetul cu încetul supărarea din inima lui Luca începu să dispară luând locul unui suspin obosit şi fiindcă credea că e singur începu să plângă... Apoi dintr-o dată descoperi că nu era singur... în zăpadă stătea un băieţel fericit, îmbujorat, cu ochii albaştri şi păr bucălat; faţa-i radia de sănătate şi bună dispoziţie. Era Dani ce făcea un om de zapadă. Tocmai urma sa-i pună ochii. Îndată ce-l va termina o va chema pe Aneta să-l admire. 'De ce plângi?' întrebă Dani. 'Eu ştiu căci Aneta mi-a povestit; ai fost pedepsit de învăţător!'

   Nu stătea în caracterul lui Dani să fie crud la inimă căci el era foarte prietenos; Luca însă s-a purtat urât cu sora lui şi aceasta era ceva de neiertat. Luca, s-a aprins de mânie auzind acestea şi într-o clipă lovi cu piciorul în omul de zapadă care se făcu bucăţele. Dani începu să plângă zgomotos. Aneta-l auzi şi veni în grabă; sări şi lovi cu palma pe Luca care ridicase şi el mâna dar apărură ochii domnului Brunner ce tocmai ieşi din grajd cu galeţile de lapte.

   -Dupa ce m-ai lăsat singură în zăpadă acum vii să-l baţi şi pe Dani, de ce nu-l laşi în pace?

   Aneta şi Dani plecară supăraţi de acolo. Când a ajuns acasă observă privind spre vârful munţilor un petic de cer roşu şi dintr-o dată i-a venit în minte un verset din Biblie: 'Să nu apună soarele peste mânia voastră'. Încă nu era târziu... se mustră singură pentru că nu a fost frumos din partea ei să trădeze pe Luca... dar ezită... Luca era cel vinovat; el era mai rău decât ea. Dacă i-ar fi cerut iertare i se părea că ea ar fi fost cea vinovată... Intră în casă si închise uşa.

   Luca plecă spre casă în timp ce obrazul îi ardea mai rău. Ridică capul şi văzu ceva minunat; norii se adunau într-o pătură roşie şi acopereau munţii; Luca privi apoi spre un pisc mai înalt ce strălucea într-o lumină aurie. Parcă acolo se afla o cetate învăluită în slava dumnezeiască vizibilă doar pentru o clipă... Cu toate că era obişnuit cu frumuseţea apusurilor de soare Luca se opri din mers, respiră adânc... faţă de sublima strălucire mânia lui îi păru deodată ceva meschin ce nu merita să te preocupe. Ce bine ar fi să uite totul şi să o ia de la capăt!

   Dar nu! Aneta era o înfumurată şi o lăudăroasă şi probabil îl va privi cu dispreţ dacă va merge să-i ceară iertare...

   Fiindcă nici unul nu dorea să facă primul pas cearta începută ce va dura de acum multe zile avea drept consecinţă producerea unei mari dureri şi întristări de ambele părţi. În timp ce Luca sta gânditor, un nor acoperi cetatea cerească, dispărând dinaintea lui.