Urme în zăpadă -2-

...undeva în Elveţia, cu mulţi ani în urmă...

   Aşa s-a întâmplat că micuţul Daniel Brunner, abia la trei ore după nastere, avea drept mamă nu o femeie adultă ci pe Aneta, surioara lui. De fapt, moaşa mai rămăsese un timp pentru îngrijirea celui mic iar când aceasta a plecat, tatăl a angajat o femeie din sat ca să-l îngrijească.

   După ce a trecut durerea prin pierderea mamei Aneta scoase din adâncul inimii ei triste şi singuratice, întreaga bogăţie de dragoste pe care o revărsa asupra frăţiorului; ea îl hrănea cu biberonul şi stătea lângă leagănul frăţiorului. În această atmosferă de dragoste micuţul creştea astfel că în toate împrejurimile nu era nimeni la fel de frumos şi bine dezvoltata ca el. Dormea, se trezea liniştit, râdea, mânca, dădea din picioruşe apoi adormea din nou. Nu producea nimănui nici un fel de îngrijorare. 'S-a născut într-o zi bună!' exclama femeia din sat. 'El s-a născut sub Steaua Crăciunului!' spuse Aneta serioasă 'şi eu cred că va fi totdeauna bun şi fericit.'

   Ce minunat creştea! Când soarele începu să topească grămezile de zăpadă iar pe pajişti răsăreau brânduşele el avea deja nevoie de hăinuţe mai mari. Îndată ce vacile au fost mânate la păşune sus la munte, el avea primii dinţişori. Aneta nu ştia nimic despre aceasta. Cu toate că îi produceau mari dureri, creşterea primilor dinţişori, totuşi copilul părea să fi uitat de aceasta; în loc să plângă el băga câte un deget în gură, râdea şi chicotea. Când frunzele galbene ale stejarilor luminau ca nişte făclii sub brazii întunecoşi iar primele furtuni ale toamnei bântuiau peste munţi, leagănul pentru Dani a devenit prea mic iar el se putea deja târî pe jos. El dorea să cerceteze totul. Aneta era îngrijorată căci de nenumărate ori a trebuit să-l salveze de la multe pericole. Într-o seară după ce Dani adormi, Aneta merse la bucătărie unde l-a găsit pe tata ce arăta bătrân şi obosit. 'Tăticule, ce-i cu tine? Arăţi foarte obosit, vrei să-ţi fierb o cafea?' Tatăl o privea pe fiica lui ce arăta ca o zână cu părul bălai, aşa de cuminte... nici el nu ştia cum s-au întâmplat toate dar s-a obişnuit ca de la o vreme să împartă cu ea din greutăţile lui şi de multe ori îi primea sfaturile copilei cu plăcere. 'Va trebui să vindem una din vaci draga mea copilă; avem nevoie de mai mulţi bani; tu ai nevoie de încălţăminte; mulţi bani se cheltuie pentru femeia ce-l îngrijeşte pe Dani...'

   -Tată, nu mai e nevoie să o plăteşti pe doamna Hanser; eu am deja opt ani şi jumătate şi-l pot îngriji singură pe Dani iar mie nu trebuie să-mi plăteşti nici un ban; astfel, vom putea ţine toate vacile.

   -Dar tu, trebuie să mergi la şcoală, draga mea.

   - Tată, te vei duce la învăţător să-i explici situaţia iar pentru un timp eu voi învăţa acasă totul supraveghind şi pe Dani. El va putea merge în curând la grădiniţă şi vom pleca amândoi.

   Tatăl se gândi şi-i veni ideea salvatoare... ' Mă întreb dacă bunica n-ar putea veni aici la noi deşi ea e bătrână şi suferindă de reumatism... dar ar putea face multe şi te va ajuta la teme'.

   -Scrie-i bunicii şi învăţătorului iar eu voi duce plicurile la poştă când merg să cumpăr pâine.

   Chiar în zilele următoare au primit răspuns la ambele scrisori. Bunica sosi în curând cu trenul; ea coborî greu sprijinindu-se de bastonul ei; au luat o căruţă ce venise cu brânză la gară iar apoi se întorcea în sat. Bâtrânica nu putea savura drumul ca şi nepoţica ei... ea strângea doar din dinţi şi nu scotea nici o vorbă; abia când se află în siguranţă pe o canapea aflată lângă sobă, cu o perniţă la spate, scoase un  oftat lung de uşurare... De sub masă, Dani care se târa pe jos ridică privirea spre bunica, îşi vârî două degete în gură radiind de bucurie, privind spre bunica cum îşi pune ochelarii ca să-l poata vedea mai bine. Câteva clipe s-au examinat reciproc după care Dani începu să râdă. 'Aşa! zise ea, 'deci iată-mă aici, ce nu vei putea face tu, Aneta, voi face eu!'

   De atunci bunica făcea tot ce putea iar Aneta completa; totul mergea strună; Aneta merse la băcănie să cumpere câteva bucăţi de pâslă pe care bunica le ataşă la pantalonii băieţelului ce se târa numai pe jos.

   Într-o sâmbătă după-masă apăru în vizită şi învăţătorul... el privi îndelung aceşti copilaşi aşa de drăguţi, orfani de mamă. Învăţătorul o primea acasă la el în fiecare sâmbătă pe Aneta. Prima oră era de aritmetică. Aneta nu se pricepea aşa de bine la această materie; apoi treceau la istorie. Aici Aneta vorbea fără să mai fie întrebată. Ea povestea frumos despre lupta de eliberarea a Elveţiei, şi despre cum curajosul băieţel Wilhelm Tell a stat nemişcat în timp ce mărul de pe capul lui a reţinut săgeata şuierătoare; apoi povestea despre prizonierul curajos din castelul Chillan care s-a plimbat aşa de mult încât piatra de la pavaj din celulă s-a ros de la paşii lui. De asemeni, fetiţa ştia să povestească despre luptele de la Kanton. Povestea şi legenda simpaticei Lucia care mânase vacile la păşune şi fusese răpită de stăpânul castelului Gruyere şi închisă la castel se toptea de dor după păşunile munţilor şi după locurile ei  natale. După aceea repetă istoria martirilor Valdenzi care din pricina credinţei au fost prigoniţi şi duşi la moarte în timp ce ei citeau Psalmii. Credinţa lor şi dragostea era cunoscută de toţi chiar şi după ce au trecut la Dumnezeu.

   Aneta era pe cale de asemeni de a cunoaşte Biblia destul de bine căci bunica ei îi citea şi povestea în fiecare seară. Învăţătorul dorea de multe ori să o mustre pentru lipsurile ei de la aritmetică dar uita de fiecare dată şi se grăbea spre bibliotecă de unde îi oferea alte şi alte cărţi...