Urme în zăpadă -10-

Aneta merse destul de departe. În cele din urmă ajunse la podețul ce traversa pârâiașul. Ambele părți ale balustradei erau acoperite cu țurțuri de gheață. Din torentul de apă nu se vedea nimic. Doar un susur se distingea de sub straturile albe de zăpadă care trăda că el este în viață. Se făcuse o liniște adâncă. Vântul se liniștise și începuse a îngheța. Micul podeț era foarte înzăpezit. Aneta care se gândea cu totul în altă parte, nu băgă de seamă și alunecă brusc căzând jos cu un strigăt de durere. O clipă i se făcu rău. Își scrântise piciorul... o cuprinse o mare frică... Era singură în acest loc pustiu și era îndoielnic până dimineață că va trece cineva pe acest drum singuratic de pădure. Dacă nu va găsi un adăpost va degera. Și-a amintit că puțin mai sus locuia un tăietor de lemne cu soția sa. Începu să se târască prin zăpadă în timp ce ochii i s-au umplut de lacrimi. Piciorul se umflase și devenise țeapăn. Ajunse la căsuță, strigă numele femeii sperând ca cineva să iasă și să o ajute. Căsuța era liniștită iar Aneta bătea cu putere scuturând mânerul ușii...

Înțelese realitatea și se înfioră, prăbușindu-se. Casa era goală, ușa era încuiată. În dreapta era pădurea și pârâiașul iar în stânga coborau câmpiile în linie neîntreruptă până jos în vale. Își aminti de visul din noaptea trecută. Pentru prima dată ea înțelese ce înseamnă să bați la o ușă închisă... să nu primești nici un răspuns! Ea bătuse la această uță doar câteva minute. Însă Domnul Isus bătea de multă vreme. Ea știa acest lucru.

Fiindcă casa era goală încetă să mai bată. Cum ar fi fost însă, dacă Domnul și doamna Werner ar sta liniștiți înăuntru în timp ce auzeau bătăile la ușă și ar fi știut că afară în întuneric se află cineva? Cum ar fi fost dacă s-ar fi uitat unul la altul spunând: Bate cineva dar noi nu vrem să deschidem... vrem să ne facem că nu auzim nimic... Ce revoltată ar fi fost Aneta pe astfel de oameni. Și totuși, ea se purta astfel cu Domnul Isus cu toate că El o iubea din toată inima. Altfel nu ar mai continua să bată. Aneta era adâncită în gândurile ei când dintr-o dată parcă se auzi ceva...

Era un zgomot ușor, unul familiar oricărui copil de la munte. Se auze și glasul unui copil ce cânta... Cineva cobora cu schiurile prin pădure și în câteva secunde avea să ajungă la o cotitură ce era foarte aproape de casă. Învăluit într-un nor de pulbere de zăpadă, o siluetă zveltă se ivi după cotitură. Aneta făcu mâinile pâlnie la gură și începu să strige după ajutor. Schiorul frână brusc, se opri în fața casei strigând:

- Ce este? Cine sunteți? Sunteți rănit?

Era Luca ce se întorcea de la prietenul lui. Strigătul Anetei îl speriase iar acum când o recunoscu parcă vedea o stafie... Dar Aneta era tare bucuroasă și nici nu o interesa cine este. Ea uitase totul știind că era salvată! Întinse mâna explicându-i că și-a scrântit piciorul și nu mai poate merge. Putea degera de frig dacă el nu apărea.

- Luca, mă poți duce acasă? Îmi e tare frig!

Luca o înveli cu pelerina lui, îi frecă ușor mâinile spunându-i că nu o poate lua pe schiuri dar va merge după sanie și se va întoarce în câteva minute.

Inima lui Luca era așa de plină de bucurie căci dorința lui era împlinită. El putea face ceva pentru Aneta, o putea ajuta și astfel poate că acum îl va ierta și va uita de neplăcuta ceartă.

Cât ai bate din palme își fixă schiurile și se repezi ca o săgeată la vale. Când Aneta era din nou singură se vârî mai tare sub pelerina lui Luca. Curând el se va întoarce și vor putea lămuri multe lucruri. Mântuitorul s-a ocupat de ea tot timpul și El a trimis pe Luca să o salveze! Ea începu acum să lămurească problema cu ușa încuiată. Un lucru îi era clar. N-avea voie să Îl lase pe Mântuitorul să mai aștepte afară! Începu să se roage:

- O, Doamne Isuse, eu Îți deschid acum ușa inimii mele și îmi pare rău că am ținut-o încuiată așa de mult timp... Te rog, intră acum! Îmi pare rău că l-am urât pe Luca. Te rog, ajută-mă să-l pot iubi Și dă-mi curaj să-i spun tot adevărul. Îți mulțumesc că l-ai trimis pe Luca. Amin.

Domnul Isus Care aștepta de mult păși acum în inima și în viața Anetei pentru ca să-i ierte păcatele și să facă din ea o ființă nouă. Nu era nimeni de față ca să vadă această minune ce se petrecea în viața ei. Știa că în noaptea aceea, în Cartea Vieții fusese scris și numele ei. Îngerii se bucurau că pe pământ un alt copil a deschis ușa dându-I loc Mântuitorului.