Poteca spre casă -2-

Îl admir mult pe acest tată iubitor şi înţelept. Nu i-a ţinut o lecţie de etică. Nu l-a ameninţat că plecarea aceasta însemnă să dea foc în urma corăbiilor, asemenea generalului chinez Sun Tzu. Nici nu l-a şantajat emoţional lamentându-se că a muncit degeaba, că a iubit degeaba, că a sperat că la bâtrâneţe acest fiu îşi va plăti poliţele şi va avea grijă de el. I-a dat tot. Nu tot ce i se cuvenea, pentru că nu i se cuvenea nimic. I-a dat tot ce putea să dea dragostea. Dragostea îl lasă pe celălalt să încerce şi să greşească, să fie el însuşi. Dragostea îşi asumă riscul de a-i da celuilalt libertatea de a alege.

Crezi că Tatăl nu a suferit?

Sunt convinsă că a fost o sfâşiere. Atunci când iubeşti, cu siguranţă în sufletul tău există un gol care are exact forma celui pe care îl iubeşti. Un gol care nu poate fi umplut decât de acea persoană. Ai vrea să ştii că şi în sufletul celuilalt este un gol care are exact chipul tău. Că are nevoie de tine. Că, efectiv, nu poate să plece. Că nu te poate lăsa în urmă. Ai fost vreodată lăsat în urmă? Cum ai reacţionat?

Tatăl din povestea asta a dăruit. Şi a mai făcut ceva, la fel de extraordinar: i-a spus că va avea grijă ca nimeni să nu surpe vreodată podul pe care voia să plece acum, departe de casa părintească.

De unde ştiu eu că i-a spus aşa? Vei vedea. L-a asigurat că dacă vreodată va alege să se întoarcă, poarta va fi deschisă şi peste prăpastie va fi întotdeuna întinsă o cale.

În fine, acest ÎNTOTDEAUNA este un fel de a spune, pentru că fiecare punem punctul veşniciiei acolo unde alegem sa o facem. Dar aceasta este o altă poveste, a fiului.

Deocamdată însă, gândeşte-te să fii tatăl: să întinzi poduri către ceilalţi şi să laşi poarta deschisă. Dacă vor să plece şi să decidă ei înşisi, dacă sunt cu ochii dincolo de linie mereu, năzuind să o treacă şi să se simtă liberi învaţă să iubeşti. PUNCT. Şi să laşi întotdeauna o cale de întoarcere. Este mai bine să plece şi să se întoarcă, decât să rămână şi să se uite mereu la linia de hotar imaginându-şi că este un zid care îi întemniţează, nu unul protector, care îi apără şi care le oferă favoarea de a se simţi undeva Acasă. Iar dacă acest Avasă eşti tu, se va întoarce.

Sigur, dorim ca oamenii pe care îi iubim să vină în viaţa noastră şi să rămână mereu pentru că vor, pentru că nu îşi mai doresc nimic altceva. Iar dacă pleacă, ne grăbim să schimbăm încuietoarea la uşă, numărul de telefon, poate chiar adresa... să le dovedim şi să ne dovedim cumva că nu suferim, că ne-am vindecat, că singurul care are de pierdut este cel care pleacă.

Poate că face parte din strategia noastră imunitară subconştientă. Încercăm să stabilim repede alte relaţii compensatorii, sa 'ne refacem viaţa'. Nu însă şi atunci când eşti părinte, când cel care pleacă este copilul tău, parte din tine. Locul lui nu va putea fi niciodată umplut de altcineva. Pţi să mai ai zece copii. Nimic nu ţi se va părea prea mult, prea greu, prea umilitor sau prea dureros ca să îl asiguri că vei fi întotdeauna acolo pentru el. Nu numai că nu vei schimba încuietoarea, dar chiar vei lăsa poarta larg deschisă. Nu numai că nu-ţi vei schimba numărul de telefon dar vei accepta convorbiri cu taxă inversă. Nu numai că nu vei pleca niciodată în direcţie opusă, ca să nu te mai găsească, dar chiar îi vei ieşi în întâmpinare pe potecile prăfuite ale vieţii, în caz că îi va fi greu să ia înapoi drumul până la capăt.

Acest fel de dragoste nu este de aici, de jos.

Nu se învaţă la şcoală. Nici nu se injectează.

Acest fel de dragoste vine de sus, de la Tatăl. Ştii cum o poţi dobândi? Simplu. Ia-ţi timp, mult timp, să priveşti cât de larg este deschisă poarta cerului, în aşteptarea întoarcerii tale Acasă!