Poteca spre casă

Se spune că un om avea doi fii. Îi iubea pe amândoi ca pe lumina ochilor. Îi crescuse cu efort şi cu multă dăruire de sine. Ca orice tată. Sau poate nu chiar ca orice tată. Ca un tată adevărat. Fireşte că trudise şi adunase pentru ei ca să le fie mai usor în viaţă. În acelasi timp îi chemase să muncească alături de el, îi învăţase bucuria lucrurului bine făcut şi satisfacţia dorinţei împlinite. Tatăl acesta avea şi slujitori, angajaţi să lucreze pentru bani. Ar fi putut să lucreze numai cu ei şi sa păstreze totul pentru sine sau să îi plătească pe şi pe fii ca pe niste argaţi ca să se întreţină singuri; dar lui îi plăcea sa lucreze alături de ei, să se bucure împreună, să stea de vorbă cu ei. Dorea o relaţie cu fiii lui, dorea să le ofere siguranţa unui cămin şi sentimentul că sunt iubiţi necondiţionat. O, şi ce diferenţă este între a te şti fiu şi a te şti argat... între a te simţi că aprţii de cineva, că prezenţa ta contează, că eşti dorit tu si nimeni altul, şi a simţi că poţi fi înlocuit oricând, că nu eşti decât un nume, sau chiar un număr, pe un stat de plată!

Ei bine, iată că, de la un timp, fiul cel mic a început să privească tot mai mult dincolo de gardul casei lor. A început să considere toată revărsarea de dragoste şi de preţuire a tatălui prea monotonă; tot confortul şi toată siguranţa pe care i le oferea căminul părintesc, doar o împrejmuire restrictivă care îl împiedica să fie fericit.

'De ce să nu dorm pe câmp, liber, şi să dorm sub acoperisul tatălui? De ce să îmi spună tata ce e bine şi ce este rău pentru mine, când pot hotărî singur lucrul acesta? De ce să fie întotdeauna acest gard de separare între 'acasă' şi 'afară'? Libertatea a fost întotdeuna dincolo de împrejmuire, dincolo de reguli si de obligaţii, nu-i aşa? Libertatea înseamnă să faci ce vrei tu, atunci când vrei, acolo unde vrei. Cuvintele 'nu ai voie' sau 'nu se cuvine' nu există în vocabularul libertăţii'.

Asa că, într-o zi, fiul cel mic s-a postat curajos în faţa tatălui şi i-a spus, cu toată siguranţa pe care poate să ţio dea decizia de a-ţi câştiga libertatea:

'Tată, am hotărât să plec şi să trăiesc aşa cum aleg eu. Dă-mi partea de moştenire care mi se cuvine! '

Îţi vine şi ţie să-l urechezi pe fiul acesta obraznic şi să îl pui la punct? Doar moştenirea se dă după moartea tatălui. Cu alte cuvinte:

'Tată, pentru mine eşti ca şi mort. Relaţia mea cu tine nu mă interesează. Vreau să fiu liber, m-am săturat de sfaturi, de îngrădiri şi de muncă alături de tine. Mă aşteaptă viaţa, prietenii, aventura. Dă-mi ce mi se cuvine chiar acum! '

Opreşte-te puţin şi gândeşte-te! Nu te-ai aflat niciodată într-o astfel de postură? Sigur, vei spun nu.

Dar, dacă tatăl acesta este Creatorul tău, al meu, iar partea de moştenire pe care o revendicăm este viaţa însăşi cu darurile şi capacităţile ei luate la pachet, cu un rucsac plin cu ani? Dacă socotim ca ni se cuvin sănătatea, inteligenţa, talentele şi oportunităţile şi le pretindem cu îndrăzneală? Dacă, aşa cum îţi spuneam, ne cerem viaţa ca pe un ghem gata făcut pe care vrem să-l deşirăm noi înşine, să împărţim singuri moştenirea în ani, zile şi ore, pe care le considerăm pierdute şi nu câştigate?

Şi chiar dacă nu ţi-ai luat inima în dinţi să îţi pretinzi moştenirea şi să pleci, dar ţi-ai julit genunchii cocoţându-te prea adesea pe gard ca să scrutezi cu dor orizonturile libertăţii, trebuie neapărat să ştii că libertatea care vine la pachet cu responsabilitatea, ca întotdeuna va trebui să îţi asumi şi consecinţele - bune, rele. Când priveşti toată viaţa la ce este dincolo de linie, visând la cum ai vrea să-ţi risipeşti anii, uiţi să îţi trăieşti clipele, pe fiecare parte, şi să le umpli cu sens.

Mai devreme sau mai târziu vei descoperi că Tatăl a lăsat înadins poarta deschisă şi ţi-a pus moştenirea la îndemână.

Pe gard nu înseamnă Acasă. Acasă este doar acolo unde rămâi pentru că îţi place să stai. Şi, fireşte, Acasă nu poate fi decât acolo unde este Tatăl, şi aceasta nu se poate schimba.