Ordinea=Liniste

Ora 18.10. Mijlocul saptamanii.

Intru in casa: "Buna seara...!Ce faceti? Ce bine ca ai avut timp si pentru mine. Doar vopsit, vreau, atat." zic eu un pic rusinata de ora tarzie. Mama a doi copii, "fata de la coafor" ma invita cu un zambet larg sa ma acomodez.  Era ora de masa pentru Sebastian.  "Hai! O gura si gata. Uite, te vede Cristina si rade de tine.". Copilul, schiteaza un zambet care-mi spunea: "Ce faci? Ai venit sa ne jucam?" iar eu ii raspund cu o mangaiere pe cap. Il las sa pape.

 In cealalta camera, la calculator, baietelul mai mare. E scolar in clasa a 2-a. Ii zambesc, il salut, imi raspunde robotic. Era cufundat in monitor.

"Hai vino aici. Vino, vino! Intra! Scuze pentru deranj, dar...nu mai am timp sa fac nimic. Cel mic merge la cresa pana la 4, cel mare la scoala pana la 4. Ii iau, vin acasa si...nu stiu ce sa fac prima data. Am probleme cu cel mare la scoala. Din "insuficient" nu-mi iese. Nu inteleg de ce. Invatatoarea a zis ca e lent fata de copiii de varsta lui...ca intelege mai greu lucrurile...I-am spus sa nu mai deseneze pe caietul de romana...si el...tot asta face. Deseneaza numai roboti, Spidermani, si tot asa. Caietele lui sunt murdare, foi rupte. Nu mananca nimic. Ii dau pachetel la el, si vine cu el neatins. I-am dat odata o banana, a mancat din ea jumate, si restul...restul era printre carti si caiete. Nici ambalajul de la cornul cu ciocolata nu il arunca la gunoi. Il gasesc in rucsac. Nu stiu ce sa mai fac cu el. Nu stiu. Tu? Al tau cum merge? Chiar! E la scoala, nu? Cum se descurca?"

In timp ce imi povestea, privirea imi era asaltata de lucruri imprastiate. Jucarii peste tot. Calcai in ele, aproape ca nu aveai unde sa te asezi. Mai mult decat dezordine, mizerie. Haine, produse cosmetice, cate un cips razlet si firimituri de paine mi-au furat brusc starea de bine. Dintr-o data aveam o nevoie puternica. Sa fac curat, sa pot sta acolo. Sa poate sta copiii acolo.

“Mai am putin si termin vasele de spalat, apoi incepem, da? Pregatesc vopseaua imediat!“ imi spune din bucatarie. Eu, decid sa nu pierd timpul, sa actionez. Ii strig asa…ca si cum ma plictiseam:”Pot sa te ajut eu cu ceva? Mie imi face placere sa o fac. Hai te rog, lasa-ma sa te ajut.”

Incep sa strang hainele. Il antrenez si pe micut, si reusim in scurt timp sa luminam incaperea. Hainele toate impaturite intr-un singur loc pe pat, hartiile la gunoi (!), vasele goale si cu resturi de mancare le-a dus (bucuros sa poata ajuta Sebastian de 3 ani) la bucatarie, produsele cosmetice ale mamei pe un raft in baie, jucariile toate intr-un cos in camera la copii. Gata. Pfuu. E un pic mai bine.

In tot acest timp, “fata de la coafor” imi tot spunea: “lasa-le…nu te chinui…Oricum intr-o ora sunt toate la loc.”

Ceva imi spunea ca aceasta replica o ajuta, si ca de asta a abandonat. Si in felul asta…dezordinea…s-a transformat in mizerie…

Este clar. A nu stiu cata oara, clar pentru mine. Stiu acum unul din motivele pentru care baietelul “scolar” este dezordonat, neatent si...poate chiar lent. Dezordinea este ceva ce…derajeaza si nu numai. Nu putem gandi limpede atunci cand toate sunt imprastiate in jurul nostru, si cel putin ne incetineste dintr-un ritm ce-ar da randament intr-un ambient curat.

Cineva spunea odata: Cum e in casa, asa e si in minte. Sunt sigura ca asa e. Cunosc persoane care citesc mult, stiu foarte multe lucruri si sunt oameni grozavi. Si totusi…se plang de multe ori de nereusite, iar viata lor este “in ceata” . Nu regasesti stabilitatea, nu-i intelegi actiunile, deciziile. Da. Pentru ca sunt dezordonati. In minte, toate acele informatii citite, toate acele carti lecturate, sunt asezate asa cum se aseaza lucrurile in casa.

Daca n-ai sertare…vor sta aruncate unde apuca. Si cand ai nevoie de ele…cauti…pana sfarsesti sa inlocuiesti cu ce gasesti mai la indemana. De idei vorbesc. Si de decizii. Si de alegeri…

O casa in care intri si sunt toate la locul lor, la indemana, cand gasesti usor ceva ce cauti….inseamna un cap cu idei la indemana, unde gasesti usor o solutie pentru una din problemele cotidiene si nu numai. Deci…sertarelele care organizeaza lenjeria, sau rafturile din camara cu borcane cu eticheta…nu fac decat sa ne permita limpezimea mintii. Timp sa gandim, liniste sa luam decizii importante, sa facem alegeri potrivite.

 Incepem vopsitul. Conversatiile diverse pe care le inchegam in tot acest timp, imi descopera modul ei de gandire si fac o multime de legaturi. Educatia de acasa, partenerul de viata, mostenirea eronata a unor replici si fapte, propriile standarde  lipsa, duc toate la viata ei nefericita de care se plange.

Prin eliminare…incep sa ma gandesc: “Educatia de acasa? Nu mai pot face nimic. Partenerul de viata? Nici atat. Fapte, replici, mod de viata imprumutat de la “modele” nedemne de acest nume? Greu…Sa fixam standarde?  Si mai greu. Cu ce sa incep? Cu ce sa ajut? …E treaba mea?...”

(Mai ales ca ma  flata cu complimente, despre casnicia mea, relatia mea cu Andrei, despre Vladut si educatia lui, despre casa noastra in general.)

Care-i de fapt lipsa acuta??

Decid in mintea mea sa-i las o carte. Intai de toate. Apoi…ma gandesc ca trebuie sa-i vorbesc. Rapid. Incep sa-i povestesc despre viata mea de copil si pana azi si vad incoltind incurajare in privirea ei. Pesemne ca se regasea pe ici pe colo. Era ceea ce vroiam. Sa o incurajez.

O gasisem dezarmata. Aproape deznadajduita, gata sa renunte la lupta cu viata, si dispusa sa  lase totul  sa curga la intamplare, asa ca e clar ca asta ii trebuia.

II vorbesc despre incredere si fac incet pasi cu vorba catre credinta. Imi da dreptate. Facem tot ce putem, sau tot ce stim…insa fara EL…cautarea noastra este zadarnica.

 Seara se incheie. Vopseaua destula, cam inchisa pentru gustul meu, s-a intins bine, a acoperit toate firele albe(motivul pentru care hotarasem sa ma vopsesc…) totul ok. Ma conduce spre usa, si imi spune privindu-ma in ochi ca i-a facut bine sa vorbeasca cu mine si ca ar mai vrea sa trec pe la ea.

“Nu ies mai nicaieri, nu am timp. Si nu am pe nimeni..asa…care sa ma invete lucruri. Mai vino pe la noi. As vrea sa mai stam de vorba. Eu…cu sotul meu nu vorbesc de astea. Nu ma asculta, si spune ca…eu bat campii.” Avea lacrimi in ochi. Era trista.

Nu-i promit nimic, insa stiu ca ma voi duce iar.

Uneori avem nevoie de ajutor mai mult decat credem sau stim. Am simtit asta in timp ce-i vorbeam.  Vedeam cum  se lumineaza la fata, de parca ar fi spus: ’’DA! Asa e…chiar! Nu m-am gandit. Nu am stiut. ”

In fata unor situatii de genul acestora, cum este cea cu copilul scolar…trebuie sa luam atitudine, si inainte sa il pedepsim  sau sa ne spunem simplu: ”este lent. Nu este in stare ca alti copii! ” sa ne punem cateva intrebari…   Sa ne uitam in jurul nostru, si sa ne intrebam daca ii oferim un mediu prielnic, sanatos din punct de vedere mental si emotional  pentru a culege  vreodata roade.

Sa ne amintim ca daca semanam  neghina….nu vor iesi niciodata maci.Va iesi neghina si va “manca” si putinii maci care vor exista din seminte aduse  de vant…

Am plecat  de acolo cu multe ganduri.   

Ora 20,45, mijlocul saptamanii….Aproape 3 ore in care am schimbat vorbe. Si par.

 Schimbarea nu am facut-o doar eu… Cred  ca  am facut impreuna o schimbare de ceea ce sta sub par.  Am coafat  idei  si poate…am dat  un pic de “volum”  vointei de a face schimbari in bine.

Concluzia?  Indiferent ce avem “sub par”, EL  este Cel ce ne trebuie.  Cu  desavarsire.   Iar ordinea….=Liniste.  Ne aduce cu un pas mai aproape…Sa ne fie mai usor…

                                                                           Octombrie, 2012