Iesiti la drumuri si la garduri...

Povestire adevarata


   Zi de noiembrie...
   Microbuzul alb ruleaza linistit pe o sosea dobrogeana.
   Aramiul toamnei indeamna la liniste, odihneste privirile celor noua ocupanti ai microbuzului. In curand se vad muntii Dobrogei, cu inaltimile lor blande. Unul din calatori murmura incetisor un cantec:

'E-o minune si vara si iarna; Si cerul instelat; Dar mai mare-i minunea din inima; E minunea ca El m-a salvat.'

   Apoi se adauga si vocile celorlalti. Microbuzul s-a transformat parca intr-o caravana a pacii; fara sa vrei, te gandesti la cei trei magi, care mergeau sa duca vestea nasterii lui Mesia.
   Dar iata ca au ajuns la destinatie, intr-un sat dobrogean, in care majoritatea locuitorilor sunt tigani turci.
   Dintre toate acele mici casute, saracacioase si triste, de un cenusiu mohorat, rasare parca saltand voioasa, pe un teren mai inalt, o casuta vesela, vopsita in alb si roz.
   Nici nu intri bine in curte si zaresti desenate pe ziduri, felurite animale; iata un iepuras, colo o omida, iar pe peretele din fata un mikey-mouse. Doua tobogane mici stau parca obosite dupa zarva copiilor care le-au asaltat toata ziua.
   Da, ati inteles, e o mica gradinita, unde vin copii turci.
   Sunt copii de oameni sarmani, multi n-au nici o bucata de paine sa le-o dea copiilor, dimineata...
   Dar aici, la gradinita, sunt doua fete tinere care sunt pline de dorinta de a ajuta pe acesti copii.
   Gradinita e gratuita, iar pe ele nu le plateste nimeni pentru ceea ce fac; o fac doar din dragoste pentru Mantuitorul si pentru micuti.
   Una, cea mai scunda, dar si cea mai autoritara, e totdeauna plina de energie; Îi stie pe nume pe fiecare din cei 45 de copii. Nu-ti vine a crede ca inima ei era atat de bolnava, incat a trebuit sa se opereze. Sau poate ca inima ei era atat de mare, ca nu-i mai incapea in piept...
   Dar acum e fericita ca nu mai e bolnava si in loc sa stea linistita, ca e pensionata pe caz de boala, ea munceste, si-a dedicat viata ingrijirii acestor copii.
   Dimineata, le pregateste mai intai ceva de mancare; daca sunt bani, le da mai multe, dar daca sunt putini, doua felii de paine cu unt si o canita de ceai, sunt totusi ceva, pentru prichindeii galagiosi, care nu stau locului o clipa, dar care au burtica goala, pentru ca acasa la ei, nu era nimic de mancare.
   Aici, la gradinita, e cald , miroase bine, poate de la painea calda, sau de la gutuile puse la fereastra.
   Apoi, cealalta tanara, mai inaltuta, dar mai firava, cu ochii ei albastrii radiind de bunatate, isi ia chitara si-i invata pe copii un colind, despre pruncul Mesia-Isus, care S-a nascut in iesle si pe care-L incalzeau animalele.
   Lor nu li se pare curios, stiu ce e un magarus, un grajg... deci Isus trebuie sa fi fost ca unul din ei...
   Apoi tanara cu ochii ca marea, le povesteste cum Isus a crescut, cum S-a lasat rastignit pentru ca oamenii sa nu mai fie pedepsiti pentru rautatea lor. Le povesteste cum a fost intins pe cruce, cum oamenii rai I-au batut cuie in maini si in picioare, cum a murit...
   Copiii ascultau atenti, ochii le sclipesc de lacrimi.
   Dar tanara îi incurajeaza, le spune ca Isus n-a ramas in mormant, ci ca a inviat si desi nu-L vad, El e printre ei.
   Bucuria copiilor e mare, incep iar sa vorbeasca, le revine cheful de joaca.
   Cateva acorduri de chitara, apoi tanara îi invata un cantec chiar in limba lor, un cantec despre Isus cel inviat.
   Copiii il invata repede.
   Cativa canta din toate puterile, cu ochisorii inchisi si manuta in dreptul inimii. Oare de unde au invatat asta? Poate de la tanara scunda, cand era bolnava si-i invata un cantec trist.
   Dar acum cantecul e vesel; vesele sunt si inimile celor doua tinere si fetisoarele copiilor.
   Dar ele devin si mai vesele, cand la poarta gradinitei opreste microbuzul cel alb, din care coboara cei noua pasageri, care aduc cadouri copiilor, in amintirea lui Isus cel inviat.
  Mare veselie!
   A inceput parca nunta fiului de imparat care si-a invitat musafirii la masa de nunta.
   Dar acestia n-au venit... chiar daca invitatia e facuta de doua mii de ani, si ei s-au falit ca au fost invitati la aceasta nunta..
   Si atunci, vor veni la nunta acesti copii de tigani turci "adunati de pe la drumuri si garduri".
   Si bucuria lor va fi atunci deplina, cand Îl vor vedea pe Isus cel inviat.
   Cei noua pasageri sunt fericiti, emotionati pana la lacrimi, cand vad bucuria acestor copii.
   Sunt bucurosi ca au reusit sa-si lase grijile lor, problemele lor, si sa vina sa faca o bucurie acestor copii loviti de soarta si o slujba pentru Hristos cel viu, care a zis:

   "Lasati copilasii sa vina la Mine...."