Vânator şi Fermier

Vânator şi Fermier

T. Hartman , citat de Will Eva în revista MINISTRY sugerează că orice grup social (şcoală, instituţie, congregaţie) are în compenenţă două tipuri de persoane: cele care privesc viaţa ca fermieri şi cele care se comportă ca vânători.
- Fermierul este preocupat doar de ceea ce se petrece pe teritoriul fermei lui. El o protejează cu gard, cultivă solul diferenţiat în funcţie de specific şi nevoi, nu aruncă nici măcar o privire în afara tarlalei sale şi aşteaptă perioada recoltei. Preferă să dormiteze la adăpost şi să spună poveşti la gura sobei în perioadele dintre dintre seceriş şi un nou semănat, decât să iasă din bârlog. Face anual recensământul animalelor şi compară laptele strâns anul acesta cu ceea ce a produs în sezonul trecut.
- Vânătorul, pe de altă parte, este un om al acţiunii, fără astâmpăr. Nu-i place să se vadă legat de un loc anume şi limitat în mişcare. De aceea sare peste gard, atras ca un magnet de ceea ce este dincolo de el. Ogorul propriu devine pârloagă, găinile sunt fără boabe şi vacile seamănă cu cele şapte costelive văzute de Faraon în vis dar asta contează mai puţin pentru el. Urmăreşte vânatul cu meticulozitate, cunoaşte tehnici de pus capcane diferenţiat în funcţie de momeală şi anotimp şi ştie pe de rost obiceiurile tuturor jivinelor. Se bucură de orice glonţ tras în plin şi trofeele sunt atârnate în sufragerie, la vedere.
Obiceiurile Vânătorului îl scot din sărite pe pe Fermier care consideră aventurile acestuia ineficiente şi chiar periculoase. Suspectează mereu că din escapadele Vânătorului acesta aduce pe teritoriul fermei microbi ce vor infesta recolta şi animalele apărate de gard dar nu şi de iresponsabilitatea acestuia. Nu înţelege rostul risipirii fodurilor şi energiei în afara fermei, pe sălbăticiuni care doar produc pagubă fermei. Vulpi, iepuri, fazani, urşi ba chiar căprioarele nu sunt decât tot atâtea ameninţări pentru găinile fermei, pentru grâne, pomi şi zarzavaturi.
Pe de altă parte, suspiciunile eterne ale Fermierului, munca acestuia de rutină şi perioadele de inactivitate, îl agasează pe Vânător. El nu înţelege cum cineva se poate limita la propria bătătură când dincolo de gard mişună ocaziile cu blană sau cu pene… Preferă murele din pădure “crescute singure”, fără picătură de sudoare, lăptucilor din spatele casei şi fazanul care i-a apărut în bătaia puştii, decât viţelul din propriul grajd, fie el şi îngrăşat. Nu totdeauana are noroc la vânat dar chiar când se întoarce cu tolba goală acasă, are ce povesti Fermierului care a trebăluit în spatele gardului fermei. Pentru că “ce ştie câinele de pază care este viaţa lupului”? Crede că descoperirile sale “extra-muros” ar putea fi preluate şi adaptate pentru economia fermei, prin aceasta sporind productivitatea şi îmbunătăţindu-se viaţa.

Două sunt exemplele biblice care vin imediat în minte atunci când comparăm aceste două mentalităţi-simbol:

1. Esau ca vânător şi Iacob ca fermier. S-au împlinit zilele când avea să nască; şi iată că în pântecele ei erau doi gemeni. Băieţii aceştia s-au făcut mari. Esau a ajuns un vânător îndemânatic, un om care îşi petrecea vremea mai mult pe camp; dar Iacov era un om liniştit, care stătea acasă în corturi. (Gen.25, 24.27)
Deşi au fost gemeni, nu au semănat nici la înfăţişare şi nici la fire. Niciodată nu s-au înţeles iar traiectoriile lor au fost chiar de la naştere, pe coordonate diferite . Ce-i plăcea unuia, îi displăcea ceiluilalt iar familia Isaac-Rebeca a fost măcinată de tensiunile şi rivalităţile dintre ei.
.
2. Al doilea exemplu bibic îl găsim în permanenta tensiune dintre profeţi ca “Vânători” şi preoţi pe care îi putem include în cealaltă categorie, “Fermieri”. De-a lungul istoriei sacre, conflictul dintre aceste două categorii de slujitori ai lui Dumnezeu a fost întreţinut atât deliberat prin jocuri politice şi suspiciuni reciproce, cât şi ca parte din “riscurile mseriei”.
În timp ce trebuia să taie răul de la rădăcină, profetul îşi îndeplinea mandatul din partea lui Dumnezeu nu cu autoritate organizaţională ci cu una morală, spunând păcatului pe nume, chemând la redeşteptare spirituală, provocând masele şi liderii la reformă.
Preotul, pe de altă parte, era purtătorul unui mandat organizaţional, fiind însărcinat cu aspectele pastorale ale călăuzirii poporului ales.
În permnantă tensiune, de multe ori profeţii au mustrat închistarea organizatorică a preoţilor, rutina care le slăbea spiritualitatea, lipsa de viziune care să-i motiveze către o slujire eficientă. La rândul lor, preoţii simţeau că eforturile lor nu sunt suficient apreciate şi se simţeau frustraţi ori de câte ori erau traşi la răspundere de profeţi pentru decăderea morală a poporului .

Punctul subliniat este desigur acela că tensiunea dintre Vânător şi Fermier este încă simţită în biserică. Există afiliaţie pentru un model sau celălalt iar biserica în ansamblu este într-un echilibru dinamic în care cele două roluri-modele sunt la lucru. Laici şi pastori, conducători şi membrii, prezbiteri şi diaconi, toţi au o parte predominantă fie profetică fie pastorală, care le motivează activitatea.
Analogia poate fi dusă un pas mai departe. În perioadele timpurii ale oricărei mişcări religioase, este cât se poate de logic ca vocea profetică (Vânătorul) să fie ascultată în timp ce a Fermierului, pastorală, să conteze mai puţin. Dar în timp ce mişcarea se maturizeză, se instutuţionalizează şi chiar se aşează într-un tipar organizaţional din ce în ce mai puţin flexibil, vocea preoţească (Fermierul) să fie cea care se impune. În cele din urmă, duetul devine solo, cântul profetic va fi cu totul acoperit de aria pastorală. Cu cât o organizaţie devine mai instituţionalizată şi dispune de mai multă influenţă şi fonduri, cu atât simte mai puţin nevoia unei voci profetice, a unui corn de vânătoare care ar putea distona cu trompeta oficială. Nu ar trebui să fie aşa. Multe dintre problemele cu care se confruntă unele congregaţii se datorează acestui fapt: vocea Profeţiei este din ce în ce mai acoperită de “şşşt”-ul unor fermieri automulţumiţi cu producţia de acum cinci sau zece ani, nevrând să caute vânat proaspăt şi dincolo de limitele fermei. Iar această situaţie cronicizată poate conduce la extreme dăunătoare în care profetul este considerat excentric, desuet şi chiar dăunător pentru economia “fermei”. Sau în care Profetul să dărâme gardurile şi să îndemne şi pe Fermier să lase de izbelişte ferma în cautare generală de vânat special.
Isus a fost şi în acest punct, Modelul. În El, vânătorul şi fermierul ca aspecte ale misiunii dar şi personalităţii Sale, sunt perfect reprezentaţi într-un echilibru divin. Isus este în acelaşi timp Căptenia Profeţilor şi Marele Preot. Dacă analizăm cu cea mai mare atenţie activitatea Lui pământească, ajungem inevitabil la această concluzie: nu vom putea niciodată să separăm cele două laturi şi să spunem că într-o anumită împrejurare sau când a săvârşit o anumită minune, a fost mai pastoral sau dimpotrivă, mai profetic.
Aceasta este şi provocarea pentru noi, biserica Lui de astăzi. Fie ca Vânătorii şi Fermierii şi colaboreze şi în loc de duel să fie duet.

Ovidiu Rădulescu
Hot Springs Arkansas
[email protected]