Profetul Daniel

În capitolul şase al cărţii profetului Daniel, pe când probabil autorul avea vreo 80 de ani, întâlnim un puternic ataşament pentru Dumnezeul lui Israel, care între timp devenise „Dumnezeul lui Daniel”. Duşmanii săi, care nu erau puţini la număr, au crezut că-l vor răpune în cel mai sensibil capitol al religiei sale, şi anume închinarea înaintea lui Dumnezeu. Dar devoţiunea sa pentru El Şadai a rămas ca o stâncă de neclintit. Nu fără motiv l-a numit Dumnezeu „scump şi prea iubit” în Daniel 9.23; Daniel 10.11 şi 19 folosind un limbaj rezervat în Noul Testament Fiului lui Dumnezeu. Exemplul lui Daniel poate fi pomenit împreună cu Avraam, David şi Domnul Isus. Vorbind despre dreptatea pedepselor lui Dumnezeu, Ezechiel îl pomeneşte pe profetul Daniel împreună cu Noe şi Iov, cărora li se recunoaşte neprihănirea fiecăruia dintre ei. (Ez. 14.14) Fiind atât de înzestrat de Dumnezeu cu înţelepciune şi inteligenţă sclipitoare, Darius îl include printre primele trei căpetenii care să răspundă înaintea împăratului pentru gestiunea eficientă a treburilor împărăţiei, aşa încât împăratul să nu fie păgubit. (Dan. 6.2) Lecţia formidabilă pe care ne-o dă Daniel, aşa cum a făcut-o şi Iosif în vremea lui, este aceea că nu trebuie să te compromiţi într-o anumită funcţie pentru a avea succes. Popularitatea şi succesul acestui evreu eminent au stârnit invidia şi gelozia celor 122 de rivali, dintre care 120 erau dregători peste împărăţie şi ultimii 2 erau colegi din numărul celor 3 între care se găsea şi Daniel. Complotiştii au venit la împăratul Darius cu o propunere de emitere a unui edict care să legifereze închinarea la împărat pe timp de 30 de zile. Ei nu l-au consultat şi pe Daniel, de aceea se poate spune că au spus o minciună în faţa regelui. Vedem în acest caz construirea unui dosar penal pentru un om neprihănit, care n-avea altă „vină” decât aceea că se închina singurului Dumnezeu adevărat. În scopul culpabilizării profetului Daniel, contestatarii „n-au putut să găsească nimic, niciun lucru vrednic de mustrare, pentru că el era credincios şi nu se găsea nicio greşeală la el şi niciun lucru rău”. (Dan. 6.4b) De aceea, s-au înţeles să-i propună împăratului Darius emiterea unei porunci sau a unui edict care să restricţioneze orice închinare a oamenilor şi s-o dirijeze numai spre împărat, pentru a-l diviniza timp de 30 de zile. Cine va încălca această poruncă va fi aruncat imediat în groapa cu lei. Porunca aceasta îl viza pe dregătorul evreu Daniel, pentru că avea legătură cu „Legea Dumnezeului lui”. Zarurile fuseseră aruncate. Daniel era pus în pericol de moarte acum la o vârstă înaintată. Ce va alege? Va alege compromisul ca să se protejeze pe sine însuşi sau va risca totul ca să-şi urmeze credinţa în Dumnezeul pe care nu L-a trădat niciodată? Versetul 10 din Daniel 6 ne pregăteşte sufletul pentru confruntarea ce urmează, descriind atitudinea deloc abătută a lui Daniel în relaţia cu Dumnezeul lui Israel: „Când a aflat Daniel că s-a iscălit porunca, a intrat în casa lui, unde ferestrele odăii de sus erau deschise înspre Ierusalim, şi de trei ori pe zi îngenunchea, se ruga şi lăuda pe Dumnezeul lui, cum făcea şi mai înainte.” Fără niciun mandat de percheziţie, cei ce complotaseră împotriva profetului lui Dumnezeu au dat năvală ca nişte tauri fioroşi în casă şi l-au surprins pe Daniel rugându-se lui Dumnezeu. S-au dus imediat la împărat ca să-l denunţe. Darius parcă s-a trezit din somn şi s-a mâhnit foarte tare când şi-a dat seama în ce capcană a intrat cu propria sa mână. O zi întreagă s-a luptat cu gândurile lui cum să-l scape pe Daniel, dar n-a găsit nicio soluţie. Mai târziu, împăratul Darius va afla că Dumnezeul lui Daniel va găsi soluţia: El nu-l va salva de groapă, ci din groapă. Lecţia este extraordinară pentru toţi credincioşii sinceri ai Domnului care trec prin necazuri în lumea aceasta: Dumnezeu nu-i va salva de necazuri, ci din necazuri. Tot astfel, Domnul Isus, scriindu-i epistola Sa către Biserica din Smirna ca o încurajare, o avertizează: „Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că Diavolul are să arunce în temniţă pe unii dintre voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii.” (Apoc. 2.10) Daniel n-a spus în încercare: „Toată lumea face la fel. Treizeci de zile vor trece repede.” El a rămas statornic în credinţă şi nu s-a temut de colţii leilor flămânzi. Mai putem spune că Daniel nu s-a bazat pe sprijinul regelui, care semnase acea poruncă cu prea mare grabă dintr-un spirit al flatării evidente. Dacă regele ar fi citit Psalmul 146.3-5 şi-ar fi dat seama, probabil, că el nu este Dumnezeu vrednic de închinare: „Nu vă încredeţi în cei mari, în fiii oamenilor, în care nu este ajutor. Suflarea lor trece, se întorc în pământ şi în aceeaşi zi le pier şi planurile lor. Ferice de cine are ca ajutor pe Dumnezeul lui Iacov, ferice de cine-şi pune nădejdea în Domnul, Dumnezeul său.” Daniel a fost aruncat în groapa cu lei, dar leii n-au executat porunca lui Darius, ci porunca Împăratului ceresc. Îngerul lui Dumnezeu a venit în groapă şi a închis gura leilor, conform răspunsului pe care profetul l-a dat lui Darius de la faţa locului. Cei răi i-au luat locul lui Daniel în groapă, după ce acesta a fost scos de acolo. În Psalmul 37.9-10 citim: „Fiindcă cei răi vor fi nimiciţi, iar cei ce nădăjduiesc în Domnul vor stăpâni ţara. Încă puţină vreme şi cel rău nu va mai fi; te vei uita la locul unde era, şi nu va mai fi.” Când împăratul a strigat la gura cavernelor cu lei: „Daniele, robul Dumnezeului cel viu, a putut Dumnezeul tău, căruia îi slujeşti necurmat, să te scape de lei?” răspunsul a venit fără întârziere: „Veşnic să trăieşti, împărate! Dumnezeul meu a trimis pe Îngerul Său şi a închis gura leilor, care nu mi-au făcut niciun rău, pentru că am fost găsit nevinovat înaintea Lui. Şi nici înaintea ta, împărate, n-am făcut nimic rău!” (Dan. 6.20-22). Era o faptă a credinţei celui acuzat pe nedrept. Era victoria credinţei care a închis gura leilor (vezi Evrei 11.33). Măsura luată de împăratul Darius a fost pedepsirea celor vinovaţi care au conspirat împotriva lui Daniel şi aruncarea lor în groapă cu toţi membrii familiilor care au pus la cale acel abuz fără precedent din istoria justiţiei umane. Apoi împăratul trimite tuturor popoarelor comunicatul cu privire la Dumnezeul lui Daniel şi le cere tuturor să se teamă de acest Dumnezeu adevărat. Darius proclamă, printr-un spirit al revelaţiei divine, unicitatea şi veşnicia Împărăţiei lui Dumnezeu care „izbăveşte şi mântuieşte, care face semne şi minuni în ceruri şi pe pământ. El, scrie împăratul Darius, a izbăvit pe Daniel din ghiarele leilor!” (Dan. 6.27) Relaţia personală cu Dumnezeu nu este o garanţie că El ne va scăpa imediat din necazurile noastre, ci va interveni la momentul oportun ca să-Şi mărească slava în faţa celor care nu-L cunosc. Apostolul Petru spune că, pentru a rămâne în voia lui Dumnezeu, este mai de dorit să alegem să suferim pentru că facem binele, decât să suferim pentru că am săvârşit lucruri rele (1 Pet. 3.17) Viaţa şi experienţa lui Daniel, ca profet şi om de stat, dovedeşte că „este în ceruri un Dumnezeu” (Dan. 2.28). El este convins că Dumnezeu e suveran peste toate evenimentele lumii noastre şi că, de fapt, „istoria este istorisirea Lui”.