Maimuţa care nu credea în crocodili

 - "Nuu”, striga Titu, unul dintre nepoţeii lui Nyani, maimuţa, "nu şi iarăşi nu, pur şi simplu nu cred".

El se legăna cu coada de unul din marii copaci Buyu şi se strâmba la unchiul lui. Nyani stătea ghemuit pe pământ şi se căuta de păduchi cu râvnă şi cu un vizibil succes. Se sinchisea prea puţin de glasul ţipătorului de sus din copac. Dar Titu se văicărea mai departe:

 - "Când eram mic, voiaţi să mă speriaţi cu un crocodil înfiorător cu ochii scânteietori care mă mănâncă dacă nu ascult. Voiaţi să mă faceţi să cred că există o dihanie la fel de mare ca un copac doborât şi că pielea lui ar arăta ca lutul uscat, iar coada lui ar fi mai puternică ca trompa elefantului Jumbo".

 - "Titu, tu eşti o maimuţică mică cu mintea şi mai mică", a răspuns încet Nyani. "Crocodilii arată exact aşa cum i-ai descris: Iar pe maimuţe, mai ales pe cele mici, ei le privesc ca pe nişte delicatese alese":

 - „Da, da", l-a întrerupt Titu nervos şi şi-a strâmbat dispreţuitor gura. "Povesteşte liniştit mai departe. Dinţii lor sunt mai ascuţiţi ca ghearele lui Chewi, leopardul, au o piele mai groasă ca rinocerul Kiaru şi un bot mai mare ca Kiboko, hipopotamul".

Ochii lui Nyani s-au întunecat de supărare. El s-a aplecat repede ca fulgerul şi s-a aruncat spre maimuţică, dar Titu a sărit cu îndemânare pe o creangă mai sus şi a râs.

 - "Da, da, ştiu. Dar acum m-am făcut mare şi am ceva mai bun de făcut decât să vă cred basmele".

Preţ de o clipă, Nyani a uitat să se scarpine. De mânie nici nu putea vorbi. A început să sară cu nişte salturi mari de pe o creangă pe alta prin coroanele copacilor Kikuju până la marile stânci cenuşii. Acolo s-a lăsat jos ca să cugete în linişte la bădărănia tineretului în general şi mai ales la maimuţele mici care nu vor să creadă în crocodili. Titu a zărit-o pe Twiga, girafa, care ronţăia vârfurile verzi ale unui tufiş. El s-a căţărat la aceeaşi înălţime ca şi capul ei şi a salutat cu respect, cum e obiceiul în junglă.

 - "Twiga, ai auzit de un animal cu piele groasă, cu o coadă puternică, cu ochi vicleni, care se târăşte pe nisip şi poate înota în apă?"

Twiga a apucat cu limba ei lungă şi neagră câteva frunze.

 - "Desigur, a spus ea mestecând, te referi la crocodil. El nu este tocmai drăguţ, dar în schimb are o poftă cu atât mai mare. El trăieşte în bălţi şi mlaştini şi în râul cel mare. Am o mătuşă care odată..."

Atunci Titu a întrerupt-o strigând şi i-a făcut cu tifla.

 - "Aha, ai vorbit cu unchiul meu Nyani, şi el ţi-a spus să-mi vinzi gogoşi. Kah, eu nu cred în crocodili!".

El a coborât pe pământ şi a alergat spre un copac roşu de la celălalt capăt al luminişului. Acolo a spart cu zgomot câteva păstăi. Se putea vedea clar că nu prea ştia de purtare frumoasă chiar pentru o maimuţă. Pe un tufiş din apropiere şedea Ndudumizi, o pasăre numită culic mic.

 - "Tu eşti o pasăre deşteaptă, Ndudumizi", a spus Titu. "Ai auzit cumva ceva despre un animal care este la fel de mare ca un trunchi. de copac, a cărui coadă este la fel de puternică ca trompa elefantului Jumbo, ai cărui dinţi sunt mai ascuţiţi ca ghearele unui leopard? Cică trăieşte în apă şi are o poftă deosebită pentru maimuţici".

Ndudumizi se balansa atentă cu coada ei lungă şi neagră.

 - „Da, maimuţico", a spus ea, "te referi cu siguranţă la crocodil".

Dar înainte de-a mai putea vorbi, Titu a aruncat după ea eu păstăi şi a plecat de acolo. A ajuns la nişte stânci la umbra cărora obişnuia să doarmă în timpul zilei Mbisi, hiena. Mbisi era cunoscută din pricina. obiceiurilor şi concepţiilor ei urâte. În prefăcătorie şi făţărnicie nu era întrecută în întreaga junglă decât de vulturi.

 - "Tu umbli mult, Mbisi", a spus Titu, "şi ştii o mulţime de lucruri care se întâmplă noaptea. Tu ai un miros fin şi ochii tăi sunt mai buni. Ai auzit vreodată de un animal care e la fel de mare ca un trunchi de copac, cu pielea mai groasă ca cea a rinocerului şi care arată ca lutul uscat în soare? De un animal cu ochi şireţi, eu o coadă puternică şi cu un bot mare, care mănâncă deosebit de bucuros maimuţe mici? Toţi încearcă să mă facă să cred că există aşa ceva în apă".

Hiena a râs cu râsul ei urât.

 - "Eşti o maimuţă şireată, Titu. Ştii", a spus ea, "cei mari îţi spun poveşti ca să nu te duci la apă şi să nu te vezi în oglinda liniştită a apei ce frumos eşti. Ce zici, cât de minunat te-ai vedea la lumina lunii în apa liniştită a băltoacei de lângă râul cel mare!"

Titu a chicotit cu glas ascuţit. El se mişca cât de distins putea ca s-o impresioneze şi mai mult pe hienă. Când hiena a văzut asta, a râs batjocoritor şi l-a înţepat:

 - "Arată-le că eşti mai şiret ca toţi! Astăzi e lună plină; du-te la apă şi caută animalul sălbatic cu botul mare, cu coada groaznică şi cu pielea neînchipuit de groasă!"

Apoi s-a ascuns de el. Titu de abia putea să aştepte asfinţitul soarelui: Luna urca încet pe cer. Încet, cu inima bătându-i în piept, s-a furişat până la băltoaca ce servea animalelor de adăpătoare. El a văzut urmele lui Simba, leul, şi aproape a dispărut în urmele uriaşe ale rinocerului. Apoi a văzut înaintea lui apa liniştită şi argintie. S-a aplecat asupra ei şi şi-a văzut propriul chip oglindit. Se uita încântat înspre chipul din apă, când i-a trecut brusc prin minte scopul pentru care venise aici. Nu chiar aşa de tare cum ar fi vrut, a strigat:

 - "Nu există crocodili şi nici nu au existat vreodată".

Un râs gros dinapoia lui l-a făcut să-l treacă un fior pe spate. Dar el căuta să se convingă că nu e decât prepeliţa Kwale care cântă cântecul de leagăn pentru puişorii ei. Titu a observat un lemn care trecea în linişte peste apă. Pe deasupra lui era lut întărit. Lemnul a ajuns la mal şi a dispărut în umbră. Lângă el foşnea iarba. Trebuie să fie vântul, gândea el, deşi apa era perfect liniştită. Din nou a auzit râsul cel gros.

 - "Nu există crocodili!" a strigat Titu cuprins brusc de frică.

 - "Aşa e, maimuţico", a spus o voce groasă din spatele lui, "foarte folositor şi adevărat".

Înspăimântat, Titu s-a întors. Ceva mare şi întunecat se mişca spre el, şi se vedeau deja doi ochi aprinşi. Deodată, un bot mare s-a repezit spre el să-l înşface. Un bot cu dinţi mai mari ca ai lui Simba, leul. Ei se apropiau înspăimântători. Titu simţea o răsuflare fierbinte care mirosea a mlaştină şi a carne putrezită.

 - "Ha!" a grohăit tare animalul. "Vrei să zici că eu nu exist?"

Încă o dată s-a mişcat botul uriaş, apoi s-a închis cu zgomot. Dintre dinţii cei mari s-a auzit ţipătul îngrozit al unei maimuţici, şi o voce groasă a mormăit:

 - "Aşa deci, eu nu exist: Ei bine, în orice caz tu eşti cea care nu mai exişti acum, maimuţico". ***

Multă vreme rămâne tăcere în jurul figurilor care stau ghemuite în noaptea tropicală. Numai vreascurile trosnesc în foc.   - "Ei?" întreabă Daudi. "E adevărat", se aude un glas din spate, "există crocodili". "Şi Titu?" se interesează Daudi.

 - "Prea târziu şi-a dat seama. Când a crezut, deja era prea târziu".

Vocea lui M`gogo sună ciudat de răguşită.

 - "Auziţi", spune Daudi, "dacă spunem că nu există crocodili, ne înşelăm pe noi înşine.”

M`gogo dă din cap cu tărie. Atunci Daudi continuă:

 - "În Biblie scrie: Dacă spunem că nu. avem păcat ne înşelăm pe noi înşine şi nu pe alţii, şi adevărul nu este în noi. Vedeţi să nu faceţi şi voi ca maimuţica Titu.”

M`gogo zâmbeşte. Încet-încet începe să înţeleagă.

Paul White