Identitatea creștinului reflectată în vorbire II

„Ştiţi bine lucrul acesta, preaiubiții mei fraţi! Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie,” (Iacov 1:19).

„Tăcând înţelegi şi după ce ai înţeles vorbeşti. Căci în tăcere naşte mintea cuvântul.” (Sf. Antonie cel Mare).

Continuăm să disecăm subiectul vorbirii în viața creștinului și vom începe prin a discuta despre nevoia de a fi încet la vorbire și grabnic la ascultare. Așa cum un pom este cunoscut după roadele lui, tot așa, felul nostru de viețuire revelează, celor din jur, identitatea noastră. Cei care s-au identificat cu Domnul Isus, au în ei natura lui Hristos, care se manifestată clar și prin felul în care ei vorbesc. Iacov ne spune că dacă nu ne înfrânăm limba, avem o religie zadarnică. “Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri… Dacă crede cineva că este religios, şi nu-şi înfrânează limba, ci îşi înșeală inima, religia unui astfel de om este zadarnică.” (Iacov 1:22,26). Tot Iacov spune că limba este un mădular mic, care poate aprinde o pădure și că nici un om nu o poate îmblânzi. Dar ce e cu neputință la oameni, este cu putință la Dumnezeu. Creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, născuți din nou și având Duhul Sfânt în noi, suntem chemați și împuterniciți, de Dumnezeu, să trăim o viață care să reflecte dragostea Lui.

Fiecare avem diferite înclinații personale, atunci când e vorba de felul în care ne exprimăm. Unii dintre noi suntem mai vorbăreți, gata să răspundem, să punem întrebări și aceasta chiar cu riscul de a face gafe. Mă regăsesc în această categorie, mult mai des decât aș dori. Alții sunt mai retrași, mai tăcuți, cântărind fiecare cuvânt înainte să-l spună. În general, felul în care am fost crescuți, ba chiar și cultura și obiceiurile, ne marchează vorbirea. Totuși, observ că astăzi este la modă ca fiecare să-și exprime părerea, sau opinia personală, fără prea multă analiză. Este adevărat că sunt momente în viață, când trebuie să ne exprimăm opiniile, urgent. De exemplu dacă vezi pe cineva care e gata, gata să cadă într-o groapă, imediat strigi, ba poate chiar îl și apuci de măna sau de haine. Cu câteva luni în urmă, în timp ce eram pe o trecere de pietoni în New York, persoana cu care vorbeam pur și simplu m-a tras de haine, ca să nu fiu lovită de o mașină. Nu m-am supărat deloc că nu mi-a spus politicos să mă dau în spate; pur și simplu nu era timp de așa ceva.

Creștinul trebuie să vorbească cu înțelepciune, cu discernământ și cu prudență, nu cu repezeală. Chiar dacă cuvintele sau sfaturile noastre par bune, corecte sau chiar frumoase e bine să avem discernământ pentru a ști când și cum să ne exprimăm. Cred că este bine cunoscută istoria lui Iov, un om plăcut lui Dumnezeu, în viața căruia corectitudinea, bunătatea și ajutorarea erau la ele acasă. Acestui om îi este îngăduit să treacă prin încercări greu de imaginat. Iov și-a pierdut copiii, toate posesiunile materiale, chiar sănătatea, iar mai apoi, soția acestuia l-a îndemnat la al blestema pe Dumnezeu. Cu toate acestea, Iov a rămas ferm încrezător în bunătatea și dreptatea lui Dumnezeu. Iov spune: “Ce, primim de la Dumnezeu binele şi să nu primim şi răul? În toate acestea, Iov n-a păcătuit deloc cu buzele lui.” (Iov 2:10b). Nu degeaba s-a lăudat Dumnezeu cu Iov, chiar în fața celui rău. La Iov au venit însă niște prieteni, iar aceștia și-au deschis larg robinetul cuvintelor sfătoase. În scurt timp, ei ajung la acuzații și sfaturi, care nu numai că nu-i fuseseră lui Iov de nici un folos, dar aproape că l-au dus în pragul disperării. Aceste sfaturi nu au făcut altceva, decât să îngreuneze suferința lui Iov.

Ai întâlnit în viața ta oameni care sunt din cale afară de sfătoși și cunoscători? Aceștia parcă se simt obligați să răspundă totdeauna prin a da sfaturi, prin a judeca și a insinua, până te aduce la punctul de a recunoaște o vină, ce nu o ai, numai să mai le astupi gura. „înainte de pieire, inima omului se îngâmfă, dar smerenia merge înaintea slavei. Cine răspunde fără să fi ascultat face o prostie şi îşi trage rușinea.” (Proverbe 18:12,13). Versetele 12 și 13 din Proverbe 18 par a fi strâns legate. E logic ca o inimă îngâmfată să creadă că are toate răspunsurile și să înceapă să dea sfaturi fără ca să asculte și să înțeleagă persoana din fața lui. Noi suntem chemați să avem păreri cumpătate despre noi, să trăim o viață de smerenie, căutând prin cuvintele sau prin tăcerea noastră să fim folositori celor din jur. Se spune că o imagine face cât o mie de cuvinte. În același fel stând în tăcere lângă un prieten aflat la necaz poate face mai mult decât o mie de cuvinte spuse. Noi trebuie să învățăm și să practicăm arta ascultării. Nu numai că nu știm toate detaliile unei probleme, dar nu cunoaștem intențiile și nici inima omului.

Creștinul nu trebuie să fie ca prietenii lui Iov, ci ca Domnul Isus. Domnul Isus, care se numește Prietenul nostru, ne îndeamnă să-I urmăm exemplul. Domnul Isus cunoaște totul și are rezolvarea fiecărei probleme. Cu toate acestea, Îl vedem în multe situații ascultând, ba chiar plângând cu cei în suferință iar mai apoi punând întrebări pentru ca oamenii să-și clarifice și să-și analizeze situația. De ce nu am putea și noi, cei care suntem așa de limitați și neștiutori, să avem răbdare și să căutăm să înțelegem pe cei din jurul nostru? E bine ca să vorbim cu discernământ și sub călăuzirea Duhului Sfânt. “Un cuvânt spus la vremea potrivită este ca nişte mere de aur într-un coșuleț de argint.” (Proverbe 25:11). E bine să cerem Domnului înțelepciune, atât pentru ce trebuie să vorbim cât și despre felul în care să vorbim, dar și pentru timpul de a vorbi.

De asemenea, vorbele noastre frumoase trebuie să fie în armonie cu acțiunile noastre. „Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiți de hrana de toate zilele şi unul dintre voi le zice: „Duceţi-vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!” fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi? Tot așa şi credința, dacă n-are fapte, este moartă în ea însăși.” (Iacov 2:15-17). Îmi plac foarte mult cuvintele fostului președinte al Americii, Theodore Roosevelt: “No one cares how much you know, until they know how much you care”; „pe nimeni nu-l interesează cât cunoști, până nu știe că îți și pasă”. Vorbele noastre, chiar corectarea și mustrarea, trebui să vină dintr-o dragoste sinceră pentru aproapele, arătându-i nu numai prin cuvinte, dar și prin fapte, că ne pasă de binele acestuia. Haideți să ne străduim să fim buni ascultători, să cerem Domnului discernământ, când să vorbim și ce să spunem, și când să tăcem. Cu alte cuvinte să arătăm oamenilor că ne pasă de ei și de mântuirea lor, iar când ei ne vor cere sfatul, să fim gata să le răspundem.

Aș vrea să închei acest articol, redând un citat, pe care cred că l-a scris fratele Nicolae Modoveanu: „Dumnezeu a dat omului doi ochi, două urechi, şi o singură gură: ca să vadă mai mult, să asculte mai mult şi să vorbească mai puţin. Fratele meu, înainte de a vorbi, cercetează-ţi sincer şi adânc duhul tău şi pune-l în stare de odihnă. Dacă ai simpatii ori antipatii, dacă eşti mândru, batjocoritor, brutal, invidios, viclean, răuvoitor, dispreţuitor, certăreţ, în căutare de câştig, onoruri, glorie, popularitate, cinste, dacă eşti părtinitor, răzvrătit faţă de interesele altuia, în căutarea folosului propriu sau a celor care te susțin, înclinat spre vorbire, intolerant, nepăsător şi firesc, dacă ai toate acestea, sau unele din ele, sau chiar numai una singură, atunci taci. Înfrânează-ţi duhul prin metoda contrariilor, adică: voi începe să vorbesc când simt chemarea lui Dumnezeu, când sunt binevoitor, statornic, supus lui Dumnezeu, respectuos, când am teamă de păcat, când sunt blând şi smerit, liniştit, dornic de a satisface nevoile altora, fără interes propriu, când iubesc nepărtinitor şi fierbinte.”

Va continua.

http: //www. romaniantimes. com/index. php/categorii/meditatii-crestine/marinela-buzas/1640-identitatea-16. html

MARINELA BUZAS / [email protected] com