Glasul viorii

Într-o dimineaţă rece de ianuarie, un bătrân s-a aşezat la poarta gării şi a început să cânte la vioară. Timp de 45 de minute, cei care treceau prin faţa uriaşei porţi ascultau melodiile lui J.S.Bach. Era oră de vârf şi mii de persoane grăbite, veneau şi plecau. S-au scurs primele trei minute şi un domn l-a observat. A încetinit pasul, a aruncat o privire spre vioara din mâinile bătrânului şi apoi şi-a continuat drumul în aceeaşi grabă.

Imediat după aceea, violonistul a primit primul dolar, pe care o doamnă mai în vârstă l-a lăsat să cadă în cutia verde, fără măcar să se oprească sau să recunoască sunetul melodios al celebrelor compoziţii.

Puţin mai târziu, un tânăr asculta melancolic, rezemat de un felinar. Tresăltat de sunetul locomotivei, a privit la ceas, şi a luat-o la pas grăbit spre trenul pregătit de plecare.

Prima persoană care s-a oprit să asculte, fermecat de simfonia viorii, a fost un copilaş de trei ani care, tras de mama lui în aglomeraţia gării, se pierdea prin mulţime, privind mereu în urmă la arcuşul vesel.

Apoi a trecut un alt copil... şi-un altul... toţi, fără excepţie, cuprinşi de povestea negrăită a corzilor prăfuite.

Dar oamenii mari nu înţelegeau... nu aveau timp... nu ascultau...

Timp de 45 de minute, bătrânul şi vioara lui au inundat gara plină de minţi agitate, paşi grăbiţi şi feţe obosite.

În cutia verde, vântul de ianuarie mângâia cei 32 de dolari îngheţaţi şi singuratici.

La sfârşit nu au fost nici aplauze, nici aprecieri din mulţime... nimeni nu a cerut un bis.

Doar o bătrânică s-a oprit, s-a aplecat, privind în ochii inlăcrimaţi ai artistului, şi i-a spus cu o voce stinsă ca l-a mai auzit cântând... că muzica lui mereu produce vibraţii celeste în inima ei
(ea a fost singura care l-a văzut cu adevărat).

Violonistul se numea Joshua Bell. Această poveste este absolut reală. Ziarul american "The Washington Post" a filmat fiecare secundă din gara rece. Două zile înainte de aceste filmări, Bell umpluse vestitul teatru Boston cu spectatori doritori să-l asculte - biletul cel mai ieftin: 100 $.

A cântat cu aceeaşi vioară, un Stradivarius de 3,5 milioane de dolari. Acelaşi sunet a umplut şi sala teatrului, şi gara aglomerată... însă reacţiile celor din jur au fost diferite. Piesele scrise de Bach şi interpretate de Bell sunt considerate cele mai greu de cantat la acest instrument.

Directorul ziarului i-a adresat violonistului o singură întrebare: "Ce aţi simţit?" Bell, cu ochii plini de lacrimi, fără să poată ascunde dezamăgirea, a răspuns: "Oamenii sunt incapabili să recunoască frumosul, dacă nu îl găsesc în parametrii consideraţi normali, pentru a putea aprecia cu adevărat o operă de artă."

Are dreptate Bell... Suntem atât de înfăşuraţi în tradiţii şi obiceiuri, în reguli şi legi... închişi în normalitate atât de strâns... prea sclavi pentru frumuseţea lumii create special pentru noi. Am devenit orbi, pentru că am privit mereu la mâinile uscate şi obosite, spre picioarele murdare şi hainele zdrenţuite... Ne-am obişnuit cu ridurile şi ceasul legat de mână... alergăm printre îngeri şi stele, fără să-i observăm, pentru că mintea noastra se gândeşte la ce vom face mâine...

Nu am învăţat să trăim clipă cu clipă... Să ascultăm şi apoi să înfăptuim... Nu ştim privi dincolo de formă. Nu ştim primi fără judecăţi, nu ştim iubi fără condiţii.

Luăm piatra în mână, pentru că alţii au spus că aşa trebuie, dacă vrem să fim acceptaţi, dacă vrem să traim cu ei... ca ei...

Dar noi nu am înţeles că un creştin nu trebuie să fie parte din lume... Noi încă nu ştim face diferenţa între un fariseu urât la suflet şi un Zacheu dornic de ascultare. Noi încă judecăm fii rătăciţi şi întorşi, dar nu ne vedem hoinărind printre râturi de porci paşii noştri urât mirositori. Ne certăm cu Cerul când trimite adierea vântului de iarnă, iar la fel de răstiţi vorbim şi când razele soarelui ne luminează ochii. Condamnăm tâlharii la crucificare, dar nu schimbăm gândirea "Iuda-istă" din noi... şi ne vindem propiul suflet pentru 30 de arginţi scârboşi. Cârtim pentru binecuvântările primite în miez de pustie... dar nu ne plângem răzvrătirile...

Isus a fost de partea păcătosului... nu de partea păcatului. El nu a aruncat cu pietre... El le-a strâns toate asupra Lui, sub formă de cruce... Fiecare cârtire, fiecare sărut de vânzător, fiecare vorbă răstită... toate le-a transformat în pietre grele şi reci... pe care le-a urcat pe Golgota, spre orizontul unde s-au luptat viaţa şi moartea. S-a ridicat deasupra muntelui de păcate şi, cu prima lacrimă şi primul strop de sânge, a spart toată împietrirea... a ars, cu focul dragostei mistuitoare, toate legile, normele şi judecăţile.

Să rămânem deci în iubirea Lui eliberatoare. Să credem, să ridicam, să fim de partea păcătosului, urând păcatul. Atunci, indiferent de vom alerga prin pustiu sau vom cina la masa împăratului... indiferent dacă vom fi într-o sală de teatru sau în poarta ruginită a gării... atunci vom simţi vibraţiile celeste în fiecare acord de vioară... vom vedea Chipul Lui în fiecare cerşetor sau artist... pentru că toţi am fost şi suntem... chip după Chipul Lui.

Să purtăm deci simfonii de viorii şi acorduri divine, ca să aducem, în frigul de ianuarie, căldura primăverii de Sus!

Să fim artişti... în tot ce facem, oriunde şi oricând... artişti, de dorul Lui!