Fântâna lui Iacov

“A ajuns lângă o cetate din ţinutul Samariei, numită Sihar, aproape de ogorul pe care-l dăduse Iacov, fiului său Iosif. Acolo se afla fântâna lui Iacov. Isus, ostenit de călătorie, şedea lângă fântână. Era cam pe la ceasul al şaselea.” (Ioan 4.5,6)

Trecând Iordanul, Iacov, fiul lui Isaac, “a ajuns cu bine în cetatea Sihem, în ţara Canaan, şi a tăbărât înaintea cetăţii”. (Gen. 33.18) Domnul îi împlinea atunci rugăciunea prin care ceruse să-l aducă iarăşi cu pace în ţara sa. Patriarhul Iacov a locuit pentru o vreme la Sihem, locul unde şi Avraam, bunicul său, îşi stabilise tabăra şi ridicase de asemenea un altar Domnului. După ce a cumpărat pământ de la Hamor, tatăl lui Sihem, Iacov a săpat fântâna la care cu şaptesprezece secole mai târziu a venit Mântuitorul lumii, Fiul lui Iacov după trup, pe linie mesianică, să Se odihnească de căldura acelei zile caniculare. Deşi apa se găsea la o mare adâncime, de circa 30 m, pentru a evita disputele cu vecinii săi pe seama apei, Iacov şi-a săpat o fântână respectând buna tradiţie a părinţilor săi, Avraam şi Isaac. Trecându-ne în Noul Testament evanghelistul Ioan ne spune că Isus a ajuns în valea Sihem în jurul amiezii. Între dealurile sterpe se întindea o vale plăcută, cu câmpii verzi, cu florile multicolore şi, din când în când, cu livezi de măslini adăpate cu izvoare de apă. Puţini oameni veneau la fântână în mijlocul zilei, pentru că majoritatea dintre ei scoteau apa în zorii zilei sau în amurg. Călătoria lungă şi soarele arzător de amiază Îl toropise pe Domnul Isus. Setea Lui creştea tot mai mult gândindu-Se la apa rece atât de aproape şi totuşi inaccesibilă. N-avea nici frânghie, nici găleată iar fântâna era adâncă. Evanghelistul Ioan descrie asemănarea Domnului cu ceilalţi oameni prin faptul că aştepta să vină cineva să scoată apă: “Isus, ostenit de călătorie, şedea lângă fântână.” (Ioan 4.6) Acela care a deschis izvoarele pământului avea nevoie acum de bunăvoinţa unui străin pentru a primi apă în dar. O femeie din Samaria care se pare că nu băgase în seamă prezenţa lui Isus s-a apropiat şi şi-a umplut găleata cu apă. Domnul Isus i-a cerut apă zicându-i: “Dă-Mi să beau!” Surprinsă de faptul că un iudeu i se adresează cu astfel de cuvinte ea a uitat de cerere şi a dorit să afle motivul lui Isus: “Cum Tu, Iudeu, ceri să bei de la mine, femeie Samariteancă?”, (Ioan 4.9). Parcă uitând de setea Sa fizică Domnul foloseşte acest prilej şi-i răspunde: “Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi cine este Cel ce-ţi zice ‘Dă-Mi să beau!’, tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie.” (Ioan 6.10) O nouă discuţie, o nouă perspectivă, un dialog interesant care arată că cea mai simplă şi sinceră rugăciune este să te adresezi Domnului Isus prin cuvinte ca acestea: “Dă-mi să beau din Apa vie!” Adevărata rugăciune nu este un monolog, ci un dialog. Nu este legată de un loc, de muntele Garizim sau de Templul din Ierusalim, ci de o Persoană vie care venind în lumea noastră în trup uman S-a făcut accesibil tuturor păcătoşilor asemenea femeii samaritence de la fântâna lui Iacov. Acela care caută să-şi stâmpere setea la fântânile religiilor moarte ale acestei lumii, bazate pe tradiţii şi ceremonii, bea şi totuşi însetează. Setea rămâne şi astfel de oameni sunt tot mai nemulţumiţi şi nefericiţi. În adâncul fiinţei lor ei doresc ceva care să le umple lipsa din suflet. Unul singur este Cel care le poate satisface această nevoie. Deşi samaritenii avuseseră un templu pe muntele Garizim de care femeia nu era străină, ea totuşi are nevoie să experimenteze adevărata închinare. Cu toate că n-a înţeles cuvintele Domnului, purtarea ei a început să se schimbe în faţa călătorului însetat, asemănându-L în mintea sa cu respectatul patriarh Iacov. Adevăratul Mesia era lângă ea dar femeia nu-L cunoştea cu adevărat. Isus i-a vorbit despre Apa vie dar ea se rezuma numai la apa ce stâmpără setea trupului. În timp ce El îi trezise interesul cu privire la darul despre care vorbea, Isus a schimbat deodată conversaţia cerându-i să-l aducă şi pe soţul ei acolo. Era un subiect pe care femeia ar fi dorit să-l ocolească pentru că trăise în păcat şi nici acum chiar nu se afla într-o relaţie maritală legitimă. Femeia s-a cutremurat trezindu-se dată de gol de cuvintele descoperirii dumnezeieşti. Erau lucruri şi episoade din viaţa ei pe care le credea uitate pentru totdeauna dar ele sunt dintrodată scoase la iveală de cuvintele neaşteptate ale Domnului. Cine era Acela care putea să citească tainele vieţii ei? Într-o clipă i-au venit în minte gânduri cu privire la veşnicie, la judecata viitoare când toate lucrurile ascunse ale oamenilor vor fi descoperite. Conştiinţa ei s-a trezit, nu putea să nege realitatea crudă a vieţii sale şi de aceea a preferat să ocolească orice aluzie cu privire la acest subiect neplăcut zicând: “Doamne, văd că eşti prooroc.” (Ioan 4.19) A trecut la probleme de controversă religioasă crezând că Profetul din faţa sa ar putea să-i dea îndrumări preţioase în acest domeniu atât de important. Isus i-a demonstrat că era liber de prejudecăţile iudeilor cu privire la samariteni. Acum era gata să nimicească propria ei prejudecată faţă de iudei pentru că “mântuirea vine de la iudei”, i-a zis Isus. Astfel gândurile samaritencei au fost înălţate deasupra ceremoniilor şi formelor religioase, deasupra controverselor de orice fel: “Vine ceasul şi acum a şi venit când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl.” (Ioan 4.23) Religia care vine de la Dumnezeu este singura religie care ne duce la Dumnezeu prin persoana Fiului Său, Isus Cristos, şi ea este fructul lucrării Duhului Sfânt. Toate rugăciunile sincere sunt inspirate de Duhul şi asemenea rugăciuni sunt plăcute lui Dumnezeu. Femeia s-a convins în final că Isus este Mesia pentru că Domnul i S-a descoperit personal: “Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt Acela!” Ceea ce a fost păstrat ca o taină pentru iudei, chiar şi pentru ucenici, i-a fost descoperit unei femei din Samaria care a folosit cunoştinţele câştigate pentru a face şi altora parte de harul lui Isus. Adevărata conversaţie cu Isus, după ce El ne-a iertat păcatele şi ne-a mântuit, ne conduce întotdeauna la o mărturie vibrantă în favoarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Lăsând vasul de apă la fântână ea a luat în inima ei pe acela care este “Fântâna” mântuirii, adică pe Isus. “Veniţi de vedeţi un Om care mi-a spus tot ce am făcut”, a spus ea oamenilor din cetate. “Nu cumva este acesta Cristosul?” Aceste cuvinte au atins zeci şi sute de inimi. Astfel Isus a început să dărâme zidul de despărţire dintre iudei şi neamuri şi să predice tuturor mântuirea. A mers bucuros printre samariteni, a mâncat cu ei mâncarea cu care aceştia L-au servit, a învăţat pe străzile lor şi i-a tratat cu cea mai mare atenţie şi dragoste. Femeia Samariteancă reprezintă lucrarea unei credinţe practice făcută în Cristos, pe baza făgăduinţelor Scripturii şi a rugăciunii intense de mijlocire. Psalmistul David spune: “Tu asculţi rugăciunea, de aceea toţi oamenii vor veni la Tine.” (Ps. 65.2) Samariteanca a fost inundată de lumina lui Cristos şi, prin ea, toată Samaria a fost trezită la viaţă. Fiecare ucenic adevărat este proiectat să devină, în urma primirii Cuvântului, cu rugăciune, un misionar. Acela care bea din apa vie devine în chip miraculous un izvor dătător de viaţă. Primitorul devine un dătător deoarece Isus a prezis: “Cine crede în Mine, cum zice Scriptura, din inima lui vor curge râuri de apă vie.” (Ioan 7.38) Harul lui Cristos, administrat de către Duhul Sfânt în inima celor credincioşi, este ca un izvor pentru alţii, curgând pentru a-i răcori pe cei ce sunt gata să moară de sete, dar care cred în Isus pentru a primi darul vieţii veşnice. Timpul manifestării puterii lui Dumnezeu nu a trecut, nici Cristos nu S-a schimbat, ci El “este Acelaşi ieri şi azi şi în veci”. (Evrei 13.8) Vremea biruinţelor lui Dumnezeu este atunci când sfinţii Lui se dăruiesc rugăciunii, cu toată puterea lor.