Falsificări

Într-un oraş italian a murit un cunoscut expert de artă. Averea lăsată, care cuprindea desene de Paul Gavarni, renumit grafician francez, tocmai era pe punctul de a se vinde la licitaţie. Atunci un străin, pe semne el însuşi un colecţionar, intră în sala de licitaţie şi cere să i se arate foile de artă.

- „Acestea sunt falsificări", zice el indignat.

Din pricina unei asemenea impertinenţe a străinului, funcţionarul însărcinat cu vinderea obiectelor la licitaţie îi arată acestuia că desenele sunt semnate de către artist. Cu toate acestea străinul îşi menţine părerea.

- „Doar ele provin din averea cunoscutului colecţionar Arivano", replică agentul care conduce licitaţia.

- „Chiar aşa fiind", răspunde străinul cu vocea iritată.

Persoanele dornice de a cumpăra, îi înconjoară curioase pe cei doi certăreţi.

- „Răposatul a fost doar un prieten personal al lui Gavarni!"

- „Aceasta este o minciună! Este ceva cu totul imposibil!", sună impunător răspunsul străinului.

Agentul de la licitaţie spumegă de furie şi strigă către el:

- „Cum puteţi afirma aşa ceva revoltător?"

- „Pentru că...", replică domnul cel străin foarte liniştit, „pentru că eu însumi sunt Gavarni".

Se aud strigăte furioase din partea mulţimii.

- „Aruncaţi-l afară! Şarlatanul, înşelătorul!".

Agentul, care acum este de părere că are de a face cu un alienat mintal, dă ordin ca cel ce a tulburat liniştea să fie îndepărtat fără întîrziere. Licitaţia continuă, iar preţurile pentru desenele oferite se urcă mereu...

Această întîmplare s-a petrecut cu mulţi ani în urmă, iar străinul a fost cu adevărat Paul Gavarni. Însă pentru că el nu voia să fie tratat cu neîncredere de către admiratorii săi plini de temperament, nu i-a trecut prin minte altceva mai bun decît să tacă pentru moment.

As mai adăuga acestei întîmplări o mică anecdotă a lui Picasso, renumitul reprezentant al picturii moderne, care a fost întrebat odată care ar fi, după părerea lui, cel mai mare talent printre pictori. Maestrul, surîzînd, răspunde: „Peter Paul Rubens, căci a pictat în viaţa lui circa 600 de tablouri, dintre care s-au mai păstrat pînă astăzi 2.700 de bucăţi".

Înţelegi ce a vrut să spună Picasso cu acest răspuns semnificativ? Aproape că nu există un alt domeniu în care să se facă atîtea falsificări ca în pictură. Preţurile aproape astronomice pe care le obţin lucrările pictorilor renumiţi de pretutindeni le-au dat idei celor din breasla falsificatorilor. Adesea este extrem de dificil să deosebeşti un Rembrandt original de unul fals, căci falsificatorii de obiecte de artă sunt foarte rafinaţi şi lucrează de cele mai multe ori după reţetele vechiului maestru.

Ce-i drept, se poate descoperi cu succes din ce elemente sunt vopselele care au fost folosite. Astăzi, cu ajutorul procedeelor chimice, se poate stabili dacă de exemplu un albastru ultramarin conţine elementele artificiale moderne, sau corespunde albăstruiul scos dintr-o anumită piatră preţioasă de vechii maeştri. De asemenea şi pînză care serveşte ca fond de pictat este un important criteriu, în afară de aceasta, mai sunt şi fisurile fine în stratul de vopsea care arată vechimea şi încă multe altele, însă după cum am mai amintit, falsificatorii stăpînesc adesea secretele de atelier ale maestrului original tot aşa de bine ca şi artistul. Vopselele le produc ei înşişi după vechi reţete şi ştiu să-şi procure pînză veche pentru fond. Ei posedă suficiente tehnici pentru ca un tablou proaspăt să pară în decursul a cîtorva ore unul vechi de 300 de ani.

Este nevoie de metode criminalistice foarte moderne şi de cunoştinţe de specialitate bine întemeiate, ca să recunoşti o pictură falsă. Ce-i drept, uneori există şi puncte de reper mai simple pentru a demasca un fals. Sunt cunoscute cazuri la care o amprentă digitală a falsificatorului, sau un fir de păr al pensulei, bine lipit, pe care pictorul original nu putea să o fi folosit, să fi adus deja la lumină toată şarlatania. O pictură renumită care se pretindea a fi originalul pictat de Franz Hăis, a fost recunoscută ca o falsificare prin aceea că, cu ajutorul unei radiografii, s-a putut descoperi în lemnul de sub „stratul original de vopsea" un cui de fabricaţie foarte modernă.

În felul acesta, fotografia, lămpile de cuarţ şi razele Röntgen ajută astăzi pentru a putea deosebi originalul de imitaţie. De exemplu cînd se fotografiază tablouri de Rembrandt, omul de specialitate poate privi printr-un microscop, ca pe baza microfotografiei să constate dacă tabloul indică mînuirea caracteristică a pensulei maestrului sau nu.

Cu toate acestea însă breslei falsificatorilor îi merge bine mai departe. Chiar oamenii de specialitate cad adesea în cursa lor. În faţa judecăţii tribunalului din Stuttgart s-au aflat cu ani în urmă falsificatori care au vîndut copii ale pictorului german Cari Spitzweg drept originale, în valoare totală de peste un milion de mărci, pentru 54 de bucăţi.

Afacerea a fost penibilă, pentru că şi o serie de „experţi de frunte" au fost înşelaţi căci au semnat dovada de originalitate, aşa - numita „expertiză".

Cu cît mai cunoscut este numele unui artist, cu atît mai rîvnite sunt tablourile sale. Cu atît mai mare este necesară neîncrederea cînd este vorba de-a deosebi o copie de original. Marele pictor olandez van Dyck ar fi putut termina în viaţa lui cam 70 de tablouri, însă dacă s-ar aduna la un loc toate tablourile care-i sunt atribuite, ar fi cam 2.000 de picturi în total, cu care l-ar depăşi considerabil pe Peter Paul Rubens, amintit în anecdota de mai sus a lui Picasso. Tot aşa este şi în domeniul graficii. Aşa de pildă se afirmă că ar fi în circulaţie 500.000 de falsificări ale gravurilor în aramă şi sculpturilor în lemn ale lui Dürer.

Probabil cel mai mare falsificator al timpurilor noastre a fost olandezul van Meegeren. El a copiat tehnicile maestrului original cu o astfel de perfecţiune, încît şi astăzi, după moartea lui, încă nu s-a încheiat disputa pentru calitatea reală de autor a cîtorva din tablourile sale. De regulă, tabloul unui maestru original nu se poate găsi aşa dintr-o dată într-o cameră de vechituri. De aceea, el a descoperit pe baza unui studiu intensiv al biografiei pictorului în cauză, o preistorie verosimilă a tabloului, în felul acesta van Meegeren a încasat suma de 375.000 de guldeni pentru falsul „Ucenicii în drum spre Emaus" a maestrului original Vermeer; şi tot pentru un tablou reprodus de el, „Cina cea de taină", un cumpărător de bună - credinţă a plătit 1.600.000 de guldeni. S-a făcut un mare scandal, însă paguba produsă nu a mai putut fi recuperată.

Pe lîngă toate acestea, cazul van Meegeren a lămurit un lucru: toate copiile sunt minciuni. Ele sunt exact aşa de vrednice de dispreţuit ca şi minciunile. Tablourile pe care van Meegeren le-a conceput personal şi le-a pictat, au fost fără importanţă şi de calitate inferioară. Nota zece ar fi

meritat numai pentru reproducerile lui. Însă tocmai acestea nu erau veritabile, ci doar imitaţia tehnic posibilă a maestrului original. Lui însuşi i-a rămas numai reputaţia tristă de a fi fost un falsificator; asta înseamnă un mincinos.

• Ştii tu că şi în domeniul religios există falsificatori? Sunt mulţi care se pretind ca foarte importanţi. De parcă prin puterea lor ar fi cîştigat singuri cerul, sau de parcă Dumnezeu ar trebui să se bucure în mod deosebit de persoane ca ei. Ascultă însă Cuvîntul Fiului lui Dumnezeu: „Nu oricine-Mi zice: »Doamne, Doamne!* va intra în împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri" (Ev. Matei 7:21). Se poate deci să spui „Doamne, Doamne!" şi să fii un falsificator. O imitaţie şi nimic autentic.

Dar oare care este voia Tatălui din ceruri? Ca tu să îndrăzneşti să faci pasul de la falsitate la autenticitate, de la minciună la adevăr. Ca tu să spui că vrei să renunţi în sfîrşit la întreaga politică de camuflare a vieţii tale. Trebuie să fii tu însuţi - după cum a spus Dr. Martin Luther - un om pierdut şi condamnat, în exterior pari a fi ireproşabil, în profesiune capabil, în familie cu o conduită exemplară -toate acestea nu pot fi tăgăduite - însă înaintea lui Dumnezeu, unul care poate doar să recunoască: „Doamne, sunt un biet cerşetor în faţa Ta! Nimic nu-Ţi pot aduce... Tu eşti totul, Doamne!"

Aceasta este minunea pocăinţei, minunea naşterii din nou: cînd sfinţenia lui Dumnezeu îmi devine conştientă şi mă conduce în lumina Cuvîntului Său, către Cel răstignit, cînd eu recunosc la picioarele acestui Fiu al lui Dumnezeu, vrednic de închinare, că acest Domn de pe cruce nu este un oarecare întemeietor de religii, nu un oarecare reformator social, nu e nici un martir care a murit pentru ideile lui şi nici o culme a piramidei omeneşti, ci El este Mîntuitorul şi Salvatorul meu.