Duhul Sfânt și duhurile veacului acestuia

Printre darurile spirituale care s-au împărțit prin ploaia de har care s-a cernut la Pentecost peste cei care aveau să constituie trupul tainic al Bisericii au fost harismele, acele energii tainice dumnezeiști dătătoare de viață duhovnicească prin lumina și puterea Duhului Sfânt. Fără de această infuzie de energie divină biserica ar fi rămas precum o scoică strălucitoare pe dinafară dar lipsită de viață lăuntrică.

La al doilea Sinod Ecumenic și primul de la Constantinopol sub influența doctrinară a sfinților părinți Capadocieni, Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa şi Grigorie de Nazianz, Sfântul Duh a fost conceptualizat și consacrat ca Persoană dumnezeiască de aceeași esență cu Tatăl și cu Fiul, Treimea cea de o Ființă și nedespărțită. Numai că de la 689 și încă dinainte, biserica apuseană din necesitatea stabilității organizatorice și din interesul politic de a se consolida instituțional introduce subtil și treptat în Crezul stabilit la Nicea și Constantinopol conceptul de „filioque” propovăduindu-se astfel că Duhul Sfânt ar purcede nu numai de la Dumnezeu Tatăl ci de la Tatăl și „de la Fiul”. Anatemele reciproce servite de cele două biserici, latină și greacă la 1054 asupra acestei disensiuni teologice au reprezentat practic doar bomboana de pe colivă a motivelor separării pentru un mileniu a celor două biserici surori. După o altă jumătate de mileniu de la marea schismă bisericescă Reforma a divizat iarăși biserica până când dintr-o oglindă s-a ajuns la mii de cioburi fiecare reflectând o parte numai din întreg, dar fiecare pretinzând că totuși ar reflectă flacăra întreagă a aceleași lumini de la Pentecost.

Introducerea conceptului de „filioque” n-a fost o inadvertență teologică de suprafață, ci a fost o decizie motivată instituțional și politic. Sfântul Duh este însă greu de a fi cuprins în forme și formule, să fie instituționalizat. Războiul nevăzut de două milenii dintre mistici și administratori, dintre libertatea spirituală și ordine, acest conflict nu atât de sfânt totuși a slăbit unitatea eccleziastică ori ecumenică a bisericii creștine. Postmodernismul și neo-gnosticismul care par a se fi logodit și par destul de potrivite și compatibile, parcă făcute una pentru alta, au găsit timpul și punctul vulnerabil de a-și lua revanșa, de a-și revendica drepturile uzurpate istoric.

Duhul Sfânt pare a se mișcă iarăși deasupra apelor tulburi ori statute ale creștinismului formal, asupra apelor botezului creștin care și-au pierdut parcă puterea și harul sfințeniei. Acest paraclete de la răspântia vremurilor, acest duh nou al vremurilor de pe urmă este însă mai mult de natură gnostică și naturalist-panteistă, nu cea a smereniei ascetico-chenotice. Gnosticismul, fratele vitreg și dușmanul spiritual al creștinismului, moștenitorul direct al antichității filozofice orientale, umbră care a urmat creștinismul din leagăn până în secolul al 6-lea, a fost până la urmă învins de creștinism, dar nu anihilat. Problemele ridicate de gnosticism precum cele legate de originea răului, a rolului gnozei (cunoașterii), a relației dintre trup, suflet și spirit, dintre creație și mântuire au persistat, au mocnit ca jarul sub cenușă, iar acum un vânt prielnic pare a aprinde acea flacără care până nu mult timp părea stinsă definitiv. În ultimul timp se pune tot mai des întrebarea teologică dacă de fapt creștinismul este o religie monoteistă avându-se în vedere că emergența și avansul rapid al spiritului islamic în secolele ale 6-lea și 7-lea s-ar datora în mare măsură și reacției religioase monoteiste a lumii arabe din acele timpuri față de conceptul creștin de trinitate dumnezeiască.

În vremurile din urmă arca tradițională a crezurilor sinoadelor ecumenice, a creștinismului instituționalizat este tot mai abandonată de credincioși, majestoasele catedrale ale vestului Europei nu mai sunt demult lăcașuri de închinăciune ci muzee de artă medievală, atracții turistice. Cei care se mai consideră spirituali ori în căutare de hrană spirituală roiesc în masă spre câmpurile eleusine ale subiectivității hermeneutice și ale libertății de opinie, ale narcisismului gnostic, ale preocupării și grijii de a-și vedea mai mult de propria stare de spirit, cea a maimuței cocoțate pe crengile arborelui neuro-cerebral personal, maimuță care face tumbe de exaltare și exuberanță irațională, ori dimpotrivă este abătută și bântuită de norii depresiei sufletești greu de vindecat doar cu pilulele farmacologiei moderne. Oamenii cu o anumită credință ori fără nici o credință chiar se consideră astăzi a fi mai mult spirituali decât religioși, adepți ai unui creștinism fără religie, ori a unui creștinism în paradigma de după etapa sa religioasă dominată de crezuri, instituții, dogme și doctrine. Odată cu slăbirea puterii credinței forța unui vârtej centrifugal a unui alt duh adună la marginile epicentrului grupuri și grupări de suflete omenești neliniștite care umblă după experiențe spirituale și își caută speranța mântuirii în afara credinței adevărate și a învățăturii biblice.