Cei zece leproşi

“Isus a luat cuvântul şi a zis: “Oare n-au fost curăţaţi toţi cei zece? Dar ceilalţi nouă unde sunt?” Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu?”” (Luca 17.17,18)

Un samaritean lepros, care fusese vindecat de Isus împreună cu alţi nouă leproşi, se întoarce la Isus ca să-I mulţumească pentru vindecare şi să dea slavă lui Dumnezeu cu glas tare pentru experienţa trăită. Domnul Se întreabă retoric: “Dar ceilalţi nouă unde sunt?” Psalmistul David spune în Psalmul 103, versetele 2 şi 3, următoarele: “Binecuvântează, suflete, pe Domnul şi nu uita niciuna din binefacerile Lui! El îţi iartă toate fărădelegile tale, El îţi vindecă toate bolile tale.” Din păcate cei nouă leproşi, care nu erau samariteni, ci evrei, au uitat prea curând datoria nobilă de a se întoarce la Isus ca să-I mulţumească pentru vindecare şi să primească chiar mai mult decât sănătate pentru trup, să primească şi mântuire pentru suflet. Se spune că recunoştinţa este o floare rară care nu creşte în grădina oricui. Prea adesea inima noastră este năpădită de buruienile nemulţumirilor şi cârtirilor, şi nu mai avem timp să stăm la sfat cu Dumnezeu în rugăciune de mulţumire. Cine nu-I dă slavă lui Dumnezeu şi nu se închină Lui într-un spirit de mulţumire pentru toate minunile şi binefacerile primate nu va reuşi niciodată să se roage cu adevărat. Să remarcăm faptul că toţi cei zece leproşi au avut credinţă că vor fi vindecaţi, dar numai unul s-a întors să-I mulţumească lui Isus. Samariteanul vindecat s-a aruncat la pământ în faţa Domnului Isus ocupând postura de adevărat închinător. Isus a întâmpinat gestul revenirii şi mulţumirii samariteanului vindecat, cu noi binecuvântări care vizează nu numai viaţa pământească, ci şi viaţa veşnică: “Credinţa ta te-a mântuit!” (vers. 19) Pe de altă parte cei nouă leproşi vindecaţi şi care totuşi nu s-au mai întors la Domnul pentru mântuire sunt vinovaţi de o ascultare parţială şi interesată. Şi-au văzut realizat obiectivul vindecării trupeşti şi s-au mulţumit cu atât. Nu I-au mai adus slavă lui Dumnezeu, prin Isus Cristos. Apostolul Pavel trasează creştinilor tesaloniceni datoria nobilă a mulţumirii către Dumnezeu, valabilă în tot timpul vieţii noastre: “Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Cristos Isus, cu privire la voi.” (1 Tes. 5.18) Întrebarea Domnului, “Dar ceilalţi nouă unde sunt?”, ar trebui să fie un prilej de meditaţie serioasă pentru a descoperi dacă nu cumva ne aflăm, fără să ne dăm seama, şi noi în situaţia celor nouă atunci când nu mai avem părtăşie cu Isus, prin rugăciune. Numai păcatul ne lipseşte de această părtăşie şi de spiritul mulţumirii. Am fost vindecaţi, am avut o experienţă reală cu Dumnezeu, prin Isus Cristos. Dar unde suntem acum când locul nostru este gol în sala părtăşiei cu Isus? ! Sunt numai două răspunsuri posibile la această întrebare: 1) agenda noastră nu mai este agenda Marii Trimiteri, ci agenda lumii căreia încet-încet ne-am alăturat, asemenea lui Dima care l-a părăsit pe apostolul Pavel, din dragoste pentru lumea de atunci; 2) am căzut din dragostea dintâi, ca îngerul Bisericii din Efes, dar încă mai lucrăm pentru Dumnezeu în virtutea inerţiei. Dar când Domnul ne caută în sala părtăşiei, a mulţumirii şi a laudei, noi lipsim motivaţi de faptul că suntem prea ocupaţi cu obiectivele Împărăţiei. Ciudată mai este inima omenească! Profetul Ieremia surprinde în Ier. 17.9 starea acelei inimi care ne poate conduce la auto-înşelare şi înstrăinare de Dumnezeu: “Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” La această întrebare destul de grea pentru mintea oricui, aflăm răspunsul lui Dumnezeu, prin profet, în versetul următor: “Eu, Domnul, cercetez inima şi încerc rărunchii, ca să răsplătesc fiecăruia după purtarea lui, după rodul faptelor lui.” (Ier. 17.10) Un avertisment asemănător, dar pentru creştini de data aceasta, îl găsim în Epistola către Evrei: “Luaţi seama, dar, fraţilor, ca niciunul dintre voi să n-aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu!” (Evr. 3.12) Numai o astfel de inimă ne determină să absentăm de la ceasul părtăşiei, laudei şi mulţumirii către Dumnezeu. Nu există nicio scuză, niciun motiv de forţă majoră care să justifice lipsa noastră de la părtăşia cu Domnul Isus. David avea o scuză când lipsea de la masa împăratului deoarece Saul, în mânia şi invidia sa oarbe, urmărea cu orice preţ să-l omoare pe ginerele său. Dar noi la masa părtăşiei cu Isus primim viaţă din viaţa Lui, bucurie, pace, lumină şi tot restul roadei Duhului Sfânt. De ce să lipsim? Dumnezeu să ne ajute să ne întoarcem urgent la Domnul Isus, ca acel samaritean vindecat de lepră şi care L-a slăvit pe Dumnezeu pentru minunile Sale şi I-a mulţumit personal Binefăcătorului său.