Bârfa sau clevetirea

     "Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi, dacă unul are pricină să se plângă de altul iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi" (Col. 3.13).

Bârfa este un păcat, care, după cum vom vedea, aduce după sine multe neplăceri şi suferinţe. Uneori, rănile ei adânci se vor regăsi şi după ani de zile, după cum şi o maximă spune că "Bârfa este ca noroiul pe un perete proaspăt vopsit. Poate că nu se lipeşte, dar lasă urme". Chiar dacă nu am văzut până acum un credincios pus sub disciplina bisericii pentru bârfă, rămân încredinţat că efectele acestui păcat sunt dăunătoare şi reale. Motivele sunt următoarele:

1) Pe cel pe care îl vorbesc de rău, nu îl vorbesc din dragoste, ci din sentimentul opus acesteia;

2) Procedând astfel, din ură şi ranchiună, sunt un ucigaş (1Ioan 3.14-15);

3) Sunt egoist şi nemilos, atâta timp cât nu îmi pasă că omul va auzi şi va suferi (Mat.5.7);

4) Nu sunt temător de Dumnezeu şi cu inima curată (Mat. 5.8);

5) Subestimez Cuvântul lui Dumnezeu, care îmi cere ca atunci când mă întâlnesc cu cineva să iniţiez şi să întreţin o părtăşie sănătoasă şi demnă de un creştin (Efs. 5.19).

Dar acest lucru nu este decât începutul, căci el va da naştere la un întreg lanţ al slăbiciunilor. După ce m-a determinat să-mi vorbesc de rău aproapele, duşmanul sufletului nostru îmi va căuta un complice, cu misiunea de a duce vorba mai departe. Şi aceasta, cu cât mai repede, cu atât mai bine: timpul este foarte preţios şi nu trebuie pierdut. Cel rău, fiind tatăl minciunii, după cum Însuşi Domnul Isus îl denumeşte, va convinge pe curierul meu să mai îmbunătăţească puţin ceea ce am spus, să denatureze adevărul, astfel ca povestioara să fie mai atractivă. Se spune că un bârfitor a zis către altul: "Nu vreau să te plictisesc cu detalii. De fapt, ţi-am spus mai mult decât am auzit"

Personajul din scenariul acesta, către care mi-am înnegrit aproapele, nu numai că nu mi-a cerut să nu mai bârfesc, dar m-a şi încurajat, prin felul curios de a afla cât mai multe, după care s-a dus şi a spus la altcineva. De obicei cei doi sunt cam pe aceeaşi balanţă: unuia îi place să-l ponegrească pe altul, iar cel de al doilea să îl asculte cu plăcere, zâmbindu-i cu satisfacţie şi punându-i întrebări ajutătoare: "Da dragă, deci spui că aşa s-a întâmplat?... Ce zici că a mai făcut?... Hei, mai auzisem spunându-se despre el, dar acum sunt convins/ă, că ai dreptate..."

Fără intenţia de disculpare a celui care îşi vorbeşte de rău fratele sau soră, nu de puţine ori, cel care duce vorba mai departe este chiar mai vinovat decât cel care a bârfit iniţial. Primul, e posibil să o fi făcut la mânie, datorită unor divergenţe între ei, pe când cel de al doilea o face din spirit de bârfă, fără ca cel vorbit de rău să-i fi făcut vreo neplăcere. Nu de puţine ori, cel care şi-a denigrat fratele regretă după scurt timp şi dacă "transmisionistul" nu ar duce vorba mai departe, cel ponegrit poate nu ar auzi niciodată.

Acum, un om suferă pentru că a fost vorbit de rău, o femeie plânge datorită faptului că aceea pe care o credea bună prietenă o bârfeşte, o soră nu poate lua parte la Cină când o vede pe "sora" din biserică participând la serviciul divin cu nepăsare etc. Deci dacă cel care a ascultat clevetirea altuia este un bun credincios, nu numai că nu va încuraja pe cel în cauză să-şi vorbească semenul, dar nici nu se va duce să transmită mai departe ceea ce a auzit.

Dacă îmi iubesc soţia, copiii, sau pe cel de lângă mine, nu mă voi duce să-i spun că cineva l-a vorbit de rău. Şi aceasta pentru că vreau să-l protejez de suferinţa care i-ar provoca-o această veste şi prin aceea că nu doresc să-l fac să păcătuiască. Voi urmări cu toată grijă să nu fiu pentru cineva un prilej de păcătuire (Luc.17.1-2)..

Astfel dar, vorbirea de rău, care de cele mai multe ori implică denaturarea adevărului, ducerea mai departe a vorbelor rele care nu zidesc în credinţă, transmiterea unor secrete, divulgarea unor greşeli sau păcate trebuie să piară din mijlocul nostru, din vocabularul şi din viaţa noastră.

"Noi trebuie să vorbim lucruri care se potrivesc cu învăţătura sănătoasă... şi fără cusur, ca potrivnicul să rămână de ruşine şi să nu poată spune nimic rău de noi... aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei Marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos (Tit 2.1,8,13).

Şi să nu uităm că "cine umblă cu bârfeli, dă pe faţă lucruri ascunse,

Dar sufletul credincios ţine ce i s-a încredinţat" (Prov.11.13). Apoi, trebuie avut în vedere că datoria noastră este cu totul altă, şi anume, aceea de a povesti şi transmite celor din jur Evanghelia Domnului Isus Cristos.

Fă-ne tari Isuse Doamne

În credinţă noi să fim,

Şi-n călătoria noastră

Despre Tine... să „bârfim"!

Vorba-ne cu har şi sare

Orişicând ea să ne fie,

Pentru vestea Ta cea bună

Şi a Ta Împărăţie.

Nu lăsa iubite Tată

Să urâm, să clevetim,

Ci cu imnuri şi cu pace

Către cer să drumeţim.

Căci a Ta Împărăţie

Nu mai este aşa departe,

Şi nu-i timp de vorbe rele

Pentru cel ce este „aproape".

Să lăsam acum deoparte

Vorba multă cât şi somnul,

Căci soseşte iute ziua,

Când veni-vă iarăşi Domnul!

Binecuvântarea Lui să fie

Şi mereu să ne-nsoţească,

Până Domnul ne va duce

Către Ţara Lui cerească.

Dar, clevetirea este un păcat care, de multe ori, este alimentat şi inspirat din viaţa şi comportamentul celui vorbit de alţii. Despre Anania ni se spune că era un om temător de Dumnezeu şi vorbit de bine de către cei din neamul lui, de iudei (Fapt.22.12). El a creat în jurul lui imaginea unui om care merita să fie vorbit de bine. Nu pot avea pretenţia să fiu vorbit de bine, dacă nu fac bine! Dacă nu sunt un om temător de Dumnezeu şi nu îmi fac bine datoria faţă de cei din jur, sigur vorbele şi aprecierile rele nu vor întârzia să apară.

O soţie credincioasă, care îşi iubeşte soţul, nu va merge să-l vorbească de rău la o colegă sau la o prietenă, dar ea se va putea jelui, exprimându-şi mâhnirea şi nemulţumirea dacă acesta nu îşi face treburile ca un bun soţ şi tată, sau dacă trăieşte în slăbiciuni şi compromisuri. Dacă ea îi spune mereu că are de făcut ceva în gospodărie şi el aşteaptă ca ea să-i spună de zeci de ori până rezolvă, iată un motiv de exprimare a nemulţumirii.

Neascultarea este un păcat care macină şi distruge relaţiile dintre soţi, unitatea din biserică şi nu în ultimul rând părtăşia şi comuniunea noastră cu Dumnezeu (1Sam.15.23). În contextul acesta, mi-aş permite să încadrez şi ceea ce spune Domnul în Matei 18.15-17. Faţă de un om neascultător, care trăieşte în neorânduială şi care nu vrea să se îndrepte când îi spui, nu faci nici o greşeală dacă aduci la cunoştinţa a două-trei persoane, cu dorinţa sinceră de îndreptare..

Bârfa sau defăimarea are un caracter subiectiv, denigratoriu, care ţinteşte la discreditarea omului. Aproape fără excepţii, acestea sunt făcute în spirit critic, răutăcios, fără dorinţa ca omul care a greşit să se îndrepte. Nu la fel se întâmplă în cea de a doua situaţie. Amintiţi-vă, că apostolul Pavel când "a prins în lanţul făţărniciei" pe Chifa (Petru) şi pe Barnaba (Gal.2.11-14), nu numai că nu a tăcut, dar i-a "consemnat" şi pe paginile Epistolei sale, şi în felul acesta, au aflat despre ei miliarde de oameni. El a fost obiectiv şi nu a făcut lucrul acesta din spirit de denigrare şi răutate, ci din dorinţa sinceră de îndreptare, pentru că nu se putea juca cu păcatul.

Noi trebuie să trăim în pace cu toţi oamenii (Rom.12.18), ori, pentru a împlini întocmai această poruncă a Domnului trebuie avut mare grijă cum vorbim cu ei, cum vorbim despre ei, şi în general cum raportăm relaţiile noastre cu ei şi la nivelul verbal. Relaţiile prieteneşti vor fi mai durabile şi mai bune atunci când nu mă pretez să-l vorbesc de rău ci dimpotrivă. Şi din punctul acesta de vedere, purtarea noastră trebuie să fie bună "în mijlocul Neamurilor, pentru ca în ceea ce vă vorbesc de rău ca pe nişte făcători de rele, prin faptele voastre bune, pe care le văd, să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării" (1Pet..2.12).