Atelier închis pe o perioadă nedeterminată... [ I ]

Sursa:

www.resursecrestine.ro

• Autor: Daniela Delia Ozarchevici

Cum te simţi când eşuezi? Cum te simţi când ai luptat cu ceva şi ai fost învins? Când nimic nu se mai poate schimba... Când ai dori atât de mult să te aduni, să aduni toate cioburile vieţii tale, ce odată erau un frumos vas, şi să le lipeşti la loc? Cum te simţi când vasul ţi s-a spart de prea multe ori ca să-l mai dregi? Cum te simţi când ştii adresa Olarului, porneşti spre El, la drum lung, înspre un oraş îndepărtat, dar când ajungi la destinaţie, cu un singur ciob în mână, din ce ţi-a fost viaţa, vezi că Atelierul e închis, un drug e peste uşa lui veche, masivă, iar nota scrijelită pe-o bucată de lemn şi aşezată sub înaltele-i ferestre abia mai lasă a se vedea un "Atelier închis pe o perioadă nedeterminată..." ? De un an şi jumătate, în fiecare săptămână citeşti acelaşi lucru!

Odată te plimbai pe lespezile Oraşului Îndepărtat şi ochii ţi-au căzut pe acea construcţie impozantă, înconjurată de o grădină prietenoasă, ce te invita să te opreşti, să-ţi scoţi cartea preferată din desagă şi să te-aşezi la umbra măreţului nuc, citind, citind... A doua oară când ai trecut pe-acolo ai vrut cu tot dinadinsul să aflii cine e Grădinarul, aşa că, salutând în treacăt florile şi bătrânul nuc, te-ai avântat, apăsând pe clanţa de argint, deodată trezindu-te în cel mai uluitor atelier de lut pe care l-ai văzut vreodată! Un câine apăru, gudurindu-se la picioarele tale şi, privind în jos, nu ştiai unde se sfârşeşte podeaua laminată şi unde începe podeaua de lut. Era o sală mare, iar pereţii nu se mai vedeau de statui, de rafturi, de tablouri, de afişe... Mirosul de lut a fost ceea ce te-a atras cel mai mult întâia oară. Cum ţi-ai şoptit chiar atunci? "Trebuie că mi-am greşit visul, viziunea, căci singurul miros pe care-l simţeam până acum era acela de zile stătute, prea banale ca să fie trecute-n calendar. Iar să miroşi lutul... îmi pare ceresc!" Apăru şi stăpânul câinelui, cu zâmbetul blajin şi nedorind să dea mâinile cu tine, căci erau nu tocmai curate, dar tu te-ai repezit, îmbrăţişându-i cu respect palmele, dorind să te murdăreşti, mai degrabă decât să priveşti la mâinile-ţi goale şi să n-ai ce privi...

El era unul din acei Oameni care te tratau ca cel mai special musafir. El era ca vânzătorul care te ajuta cu amabilitate, înseninându-ţi ziua ploioasă. Te-ai împrietenit pe loc cu El. Parcă te aşteptase de multă vreme... Cuvintele-i blânde, dar care prindeau puternic viaţă pe loc, ce le rostea, te-au făcut, mai apoi, să porneşti prin tine însăţi, căutând cheile sufletului, deferecând lacăte şi ajungând în Cămara Viseor şi Chemărilor Vieţii tale. Te-a făcut să te-ntrebi unde se sfârşesc visele tale şi unde încep cele ale Creatorului... Te-a plimbat prin tot Atelierul şi ţi-a arătat ultima lui modelare. Era un vas de lut simplu, împodobit cu litere ce prindeau contur, pe măsură ce-ai început a le citi... Îţi mai aduci aminte? "Cine este cel ce-Mi întunecă planurile, prin cuvântări fără pricepere? Încinge-ţi mijlocul ca un viteaz, ca Eu să te întreb şi tu să mă înveţi. Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune, dacă ai pricepere. Cine i-a hotărât măsurile, ştii? Cine a închis marea cu porţi? De când eşti, ai poruncit tu dimineţii? Ai arătat zorilor locul lor, ca să apuce capetele pământului şi să scuture pe cei răi de pe el? Ai cuprins tu cu privirea întinderea pământului? Unde este drumul care duce la locaşul luminii? Şi întunericul unde-şi are locuinţa? Pe ce cale se împarte lumina? Şi pe ce cale se împrăştie vântul de răsărit de pe pământ? Cine a deschis un loc de scurgere ploii, şi a însemnat drumul fulgerului şi al tunetului...? Are ploaia tată? Cine dă naştere picăturilor de rouă?... Îţi înalţi tu glasul până la nori, ca să chemi, să te acopere râuri de ape? Poţi tu să arunci fulgerile, ca să plece? Îţi zic ele, 'Iată-ne'?... Vorbeşte, dacă ştii toate aceste lucruri." Da... şi cum ai plecat de-acolo cu o viziune nouă, cu iubiri ce dădeau naştere la noi rugăciuni în inimă, dar mai ales... cu acel vas de lut, ce se asorta perfect cu sufletu-ţi... Chiar Olarul ţi-a spus să-l duci acasă cu neasemuită atenţie, căci ţi s-a dar harul de a-ţi purta sufletul în palme. Ştiai şi ce înseamnă aceasta. Ai ştiut de la început că, de fapt, te-ai regăsit pe tine însăţi, cu adevăratele-ţi dorinţe, nepreluate de la niciun pământean, dorinţe curate ca picurul de rouă, născute de mult, dar abia descoperite...

De-atunci, prietenia cu Maestrul Olar a devenit la fel de sigură ca anotimpurile ce-ţi desenează viaţa-n fiecare an. Doar că unora nu le-a convenit acest lucru, mai ales că aflaseră de comoara ce trona în casa ta. Adunci au început şi căderile tale, crăpături de lut, litere şterse din suflet, dar Bătrânul Olar reuşea întotdeauna să îţi lipească viaţa la loc. Până într-o zi...

Într-o zi de vară, şi ţi-e aşa de contrar faptul că nici măcar anotimpul nu a vrut să-i cânte balade reci, nămeţi şi promoroacă inimii tale ci, pe când cioburi de lut începeau a se pierde, afară totul era liniştit, cerul nu prevestea nicio furtună, tu erai prea sigură pe tine că greşelile mici îşi vor primi dorita iertare... Doar drumurile din ce în ce mai rare la Atelier îţi puneau uneori semne de întrebare.

***

Spuneai (şi încă susţii acest lucru) că tu nu ai avut niciodată duşmani, şi de cele mai multe ori ţi-e greu să citeşti acele pasaje din Psalmi unde David cerea pedeapsă divină peste duşmanii lui, dar adevărul e că ştiai că există nişte fiinţe de pe tărâmul nevăzut, care te urăsc cu o ură ce nu se va sădi nicicând în inima unui om. Dar nu numai ele au lucrat căderea ta, fii sinceră... Inima este nespus de înşelătoare, iar tu, visător fiind, nu te-ai putut abţine să n-o crezi de fiecare dată... Ai crezut un semn de sentiment, acela te-a dus într-o direcţie greşită. L-ai crezut pe al doilea, ai mai făcut un ocol de cer... Următorul era deja fără putinţă de întoarcere, şi te-ai trezit într-un labirint de sentimente... Te-ai împiedicat la fiecare pas şi nu te ridicai, ocupată fiind cu strângerea cioburilor ce-ţi erau din material de suflet... Ţi-a fost aşa ruşine să te duci în oraşul cel de departe, unde un Olar cu mâini de catifea ţi-ar fi rescris cuvintele de smerenie ce se voiau a fi trăite în viaţa ta... Aşa că te-ai pierdut cu pasiune, nemaiputând să te aduni, luând semnele pământeşti drept semne divine şi depărtându-te tot mai violent de... Creator.

Dar totuşi, sufletul julit era încă... viu. Sub acea rană superficială a păcatului, exista una mai profundă, şi durerea ei era palpabilă, uneori insuportabilă. Era rana viziunii, cuvintele chemării tale, săpate adânc cu mâini de Olar. Pulsul ei, tot mai puternic, te-a făcut să te opreşti într-o zi, să arunci hrana de nădejdi înşelătoare şi să porneşti, flămândă, să-L cauţi pe Cel ce dă Pâinea...

Nu L-ai găsit pe El, dar ai ajuns acasă. În zdrenţe, cu prietenii pe margini de prăpastii, cioburi de lut în mâini, cu viziunile adevărate ascunse perfect în traistă - de nici tu nu le mai găseai, de atâtea alte lucruri pământeşti ce le acoperea. Şi nu ţi-a mai păsat de ruşine, de cunoştinţe şi prieteni, dar, afişând o inimă încrezătoare, ţi-ai îndreptat paşii spre nucul cu ramuri îmbătrânite, ţinând de strajă unui Atelier de lipit cioburi-de-suflete. Încordarea s-a transformat în disperare când florile nu ţi-au mai dat bineţea binemeritată de drumeţ obosit şi când clanţa nu s-a mai deschis. "Atelier închis pe o perioadă nedeterminată..."

Epilog: Îmi doresc să nu fi existat deloc, decât să fi cunoscut Olarul şi să nu fiu cu El...