Alegerea divină şi cea umană

Capitolul 15 din Faptele Apostolilor descrie un moment de cotitură în istoria tinerei Biserici creştine. Duhul Sfânt lucra cu înţelepciune la separarea apelor dintre iudaism şi creştinism. Era nevoie în egală măsură şi de o alegere divină, dar şi de una umană. Se putea pune această întrebare: Creştinismul este o ramură a iudaismului sau este ceva cu totul distinct de iudaism? Iudaizatorii care promovau cu frenezie Legea lui Moise, în speţă circumciderea şi ţinerea Sabatului în lucrarea mântuirii, i-au pus pe jar pe apostolii Domnului. De aceea s-a organizat prima conferinţă biblică a Bisericii lui Hristos în Ierusalim, pentru a dezbate cu cărţile pe masă această spinoasă problemă. Bisericile dintre neamuri cred că se rugau şi aşteptau un răspuns. Decizia luată în cel mai înalt for frăţesc al primilor creştini arată de la început tuturor teologilor că aşa-numita „teorie a înlocuirii” Israelului cu Biserica nu stă în picioare. Faptul că a intervenit o paranteză profetică de două mii de ani între Cincizecime şi Răpire este un argument pentru desfăşurarea în timp a revelaţiei divine. Marii preoţi ai Sanhedrinului evreiesc n-au admis faptul că Dumnezeu era îndreptăţit să dea poporului Său şi întregii lumi o revelaţie nouă şi completă, de data aceasta în Persoana slăvitului Său Fiu. Primii creştini proveneau din diverse medii religioase şi sociale: dintre evrei sau dintre neamuri, dintre cei mai înstăriţi cetăţeni sau, dimpotrivă, din păturile mai de jos ale societăţii. Ei erau într-un fel sau altul tributari mediului din care proveneau. Doctorul Luca ne spune în Fapte 15.1 că anumiţi creştini evrei din Ierusalim, cu de la ei putere, au răspândit printre creştinii ne-evrei necesitatea ţinerii obiceiurilor lui Moise cu privire la tăierea împrejur, altminteri se punea la îndoială mântuirea celor dintre neamuri. Până şi apostolii Pavel şi Barnaba au cerut şi planificat o întâlnire la Ierusalim cu apostolii Domnului. Acolo în prezenţa tuturor oaspeţilor şi membrilor Bisericii din Ierusalim Pavel şi Barnaba au povestit felul în care Dumnezeu i-a însoţit în lucrarea de evanghelizare printre neamuri în prima călătorie misionară: la Salamina, în Antiohia Pisidiei, în Iconia, Listra şi Derbe. Probabil că acum Pavel l-a cunoscut în Listra pe viitorul său ucenic, Timotei. Elima vrăjitorul a fost redus la tăcere, dregătorul Sergius Paulus a primit Cuvântul Domnului, ologul din Listra a fost vindecat în chip miraculos. Dar pe lângă aceste lucrări minunate nici agenţii celui rău n-au stat degeaba, ci au stârnit valuri de împotrivire, de prigonire a apostolilor Domnului. În Fapte 14.19 citim cum Pavel a fost împroşcat cu pietre atât de tare încât prigonitorii au crezut că este mort. Când s-au strâns ucenicii să-l vadă, Pavel s-a ridicat în chip miraculos de la pământ şi şi-a continuat lucrarea. Asistenţa congresului a ascultat cu atenţie şi uimire raportul lui Pavel şi Barnaba şi cred că au notat că niciuna dintre pretenţiile iudaizatorilor nu şi-a găsit loc în relatarea apostolică. După discursul acesta foarte clar şi succint s-au ridicat cei din partida fariseilor şi au cerut ca neamurile să se circumcidă şi să păzească Legea lui Moise. Era o deturnare a discuţiei, un pas înapoi de la har la Lege. Legea n-a fost dată neamurilor, ci poporului Israel. Circumcizia era pentru urmaşii lui Avraam un semn al legământului lui Dumnezeu făcut cu Israel, după cum botezul creştin este tot un semn exterior şi o mărturie publică a intrării candidatului în relaţie cu Dumnezeu şi cu Biserica. Ceea ce făceau iudaizatorii era un exces de zel care punea în pericol viitorul creştinismului, deoarece legea ceremonială a ţinut până la cruce. A fost nevoie ca apostolul Petru, cel prin care Dumnezeu a deschis uşa harului pentru neamuri în casa sutaşului roman Corneliu, să se ridice şi să condamne propunerea iudaizatorilor zicând: „Acum dar, de ce ispitiţi pe Dumnezeu, şi puneţi pe grumazul ucenicilor un jug, pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut purta? Ci credem că noi, ca şi ei (neamurile, n. n.), suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus”. (Fapte 15.10-11) În final a luat cuvântul Iacov, fratele Domnului, care devenise stâlpul Bisericii din Ierusalim, şi care a aprobat în principiu tot ce au spus cei care au vorbit înaintea lui. În principiu, vorbirea lui Iacov nu dă satisfacţie iudaizatorilor, dar recunoaşte şi afirmă prioritatea profeţiilor biblice cu privire la viitorul Israelului în vremea din urmă: „După aceea (după înfiinţarea Bisericii dintre neamuri, n. n.) Mă voi întoarce, şi voi ridica din nou cortul lui David din prăbuşirea lui, îi voi zidi dărâmăturile şi-l voi înălţa din nou, pentru ca rămăşiţa de oameni să caute pe Domnul, ca şi toate neamurile peste care este chemat Numele Meu, zice Domnul, care face aceste lucruri şi căruia Îi sunt cunoscute din veşnicie.” (Fapte 15.16-18) În final, vorbitorul dă o rezoluţie care să conducă la o reconciliere confesională şi culturală dintre cele două părţi, astfel încât niciuna să nu se simtă ofensată şi adevărul Evangheliei depline să triumfe asupra prejudecăţilor religioase. Întreaga Biserică a ales doi reprezentaţi ai creştinilor evrei, pe Iuda (zis şi Barsaba) şi pe Sila, iar pe Pavel şi Barnaba ca apostoli reprezentanţi pentru neamuri. Aceşti 4 curieri împuterniciţi ai primului Conciliu de la Ierusalim au primit mesajul în scris pentru Bisericile dintre neamuri din Fapte 15.23-29. Pe lângă salutările obişnuite de la început, expeditorii îşi manifestă îngrijorarea cu privire la controversa legată de locul Legii în viaţa creştinilor dintre neamuri stârnită de iudaizatori şi doresc să-i pună capăt. Scopul concret al acestei scurte enciclice se găseşte la confluenţa dintre cele două alegeri: alegerea Duhului Sfânt şi alegerea Bisericii lui Hristos: „Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă, să nu mai punem peste voi nicio altă greutate decât ceea ce trebuie, adică: să vă feriţi de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de dobitoace sugrumate şi de curvie, lucruri de care, dacă vă veţi păzi, va fi bine de voi. Fiţi sănătoşi!” (Fapte 15.28-29) Aici nu putem spune că apostolii din Ierusalim au instituit o „nouă Lege”, ci au dat, din experienţa şi din înţelepciunea lor, nişte sfaturi practice care să-i ajute pe creştinii ne-evrei la o bună convieţuire cu evreii. Aceste sfaturi nu se referă la subiectul mântuirii, ci la părtăşia dintre creştinii evrei şi ne-evrei care asigură unitatea Bisericii. S-a urmărit, astfel, evitarea dezbinărilor majore din rândul Bisericii primare. Prin această scrisoare se recunoaşte în mod implicit că neamurile nu trebuie tăiate împrejur ca să fie mântuite. Vedem, deci, că alegerea divină împreună cu cea umană reprezintă parteneriatul credinciosului cu Duhul Sfânt. Credem că mesajul acestei scrisori le-a adus creştinilor dintre neamuri multă îmbărbătare şi putere prin care să ţină piept iudaizatorilor. Era normală separarea creştinismului de iudaism astfel încât lumea să poată înţelege că fiecare entitate este responsabilă pentru alegerile pe care le face. Era nedrept ca, din punct de vedere istoric, păcatele creştinismului să le deconteze poporul Israel, şi invers, creştinilor dintre neamuri să li se treacă în contul lor respingerea lui Mesia care a venit mai întâi pentru poporul ales. Asta nu înseamnă că noi, neamurile, nu suntem implicate în moartea lui Hristos care, în calitate de Miel al lui Dumnezeu, a purtat pe cruce păcatele întregii lumi, inclusiv păcatele noastre. Unirea dintre evrei şi neamuri nu putea avea loc decât atunci când Dumnezeu Tatăl va trimite din ceruri „pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime.” (Fapte 3.20b-21) Dezvoltarea şi extinderea ulterioară a creştinismului spre vestul Europei până în Roma, capitala Imperiului Roman s-a făcut ţinându-se cont de deciziile primului Congres al Bisericii Primare din Ierusalim, descris în Fapte 15. De aceea Pavel şi însoţitorii săi, în următoarea călătorie misionară, întăreau bisericile în credinţă şi-i învăţau pe creştini să păzească hotărârile apostolilor şi prezbiterilor din Ierusalim. Aceasta este o dovadă a unităţii frăţeşti, prin Duhul Sfânt, care ne inspiră să predăm Bisericii doar învăţăturile Domnului Isus, precum ni se porunceşte în Marea Însărcinare.