Sacralitatea trairii -1-

   Una din cele mai mari piedici in calea pacii launtrice pe care o intalneste crestinul este obiceiul raspandit de a ne imparti vietile in doua domenii - cel sacru si cel profan. Deoarece aceste domenii sunt concepute ca existand separat si ca fiind incompatibile din punct de vedere moral si spiritual, si deoarece suntem constransi de necesitatile vietii sa trecem mereu de la unul la altul, vietile noastre launtrice tind sa se fragmenteze, ASTFEL CA TRAIM O VIATA DIVIZATA, IN LOC DE UNA UNIFICATA.

   Necazul nostru porneste din faptul ca noi, cei care-L urmam pe Hristos, locuim in doua lumi, in acelasi timp - in lumea spirituala si in lumea naturala. In calitate de copii ai lui Adam, ne traim viata pe pamant fiind supusi limitarii trupului, slabiciunilor si bolilor pe care le mosteneste natura umana. Numai faptul de a trai printre oameni ne cere ani de truda, multa grija si atentie fata de lucrurile acestei lumi. Intr-un contrast puternic cu aceasta este viata noastra in Duhul. Acolo, ne bucuram de un alt fel de viata, mai inalt - suntem copii ai lui Dumnezeu; avem un statut ceresc si ne bucuram de partasie intima cu Hristos.

   Lucrul acesta tinde sa divida intreaga noastra viata in doua departamente. Inconstient, ajungem sa identificam doua feluri de actiuni. Primele sunt savarsite cu un sentiment de satisfactie si o siguranta ferma ca sunt placute inaintea lui Dumnezeu. Acestea sunt actiunile sacre si in general, sunt considerate a fi rugaciunea, citirea Bibliei, cantarea imnurilor, participarea la biserica si alte actiuni care izvorasc direct din credinta. Ele pot fi cunoscute prin faptul ca nu au nici o legatura directa cu lumea aceasta si ele nu ar avea nici un sens daca credinta nu ne-ar arata o alta lume "o casa care nu este facuta de mana, ci este vesnica" (2 Corinteni 5.1).   In contrast cu aceste actiuni sacre sunt cele seculare. Ele includ toate activitatile obisnuite ale vietii la care luam parte impreuna cu fiii si fiicele lui Adam: mancatul, dormitul, muncitul, grija de nevoile trupului si indeplinirea datoriilor noastre monotone si banale de aici de pe pamant. Pe acestea le infaptuim deseori fara tragere de inima si cu multe nelinisti, scuzandu-ne deseori inaintea lui Dumnezeu pentru ceea ce consideram a fi o pierdere de timp si de putere. Rezultatul lor este ca ne simtim nelinistiti in cea mai mare parte a timpului. Ne indeplinim sarcinile obisnuite cu un adanc sentiment de frustare, spunandu-ne visator ca va veni o zi mai buna cand vom lepada aceasta coaja pamanteasca si nu vom mai fi necajiti de treburile lumii acesteia.

   Aceasta este vechea antiteza SACRU-PROFAN. Majoritatea crestinilor sunt prinsi in capcana ei. Nu pot ajunge la un acord satisfacator intre cerintele celor doua lumi. Ei incerca sa mearga pe franghia bine intinsa dintre cele doua lumi, dar nu gasesc pace in nici una. Puterea li se micsoreaza, perspectiva le devine confuza, iar bucuria le este luata.

   Cred ca starea actuala a lucrurilor este absolut necesara. Ne-am adus singuri in fata unei dileme, este adevarat, dar dilema nu este reala. Este o nascocire a intelegerii gresite. Antiteza sacru-profan nu are nici o baza in Noul Testament. Fara indoiala, o intelegere mai buna a adevarului crestin ne-ar izbavi de aceasta.

   Insusi Domnul nostru Isus Hristos este exemplul nostru desavarsit, iar EL nu a cunoscut o viata impartita. El a trait pe pamant in prezenta Tatalui Sau, fara incordare, din pruncie pana la moartea Sa pe cruce. Dumnezeu a acceptat jertfa vietii Sale totale si nu a facut deosebire intre o actiune si alta. "Totdeuna fac ce-I este palcut", a fost rezumatul Lui cu privire la viata Sa relationata la Tatal (Ioan 8.29). Cand Se misca printre oameni era echilibrat si linistit. Presiunea si suferinta pe care le-a indurat s-au nascut din pozitia Sa de purtator al pacatului lumii; acestea nu au fost rezultatul nesigurantei morale sau al dezacordului spiritual.

   Indemnul lui Pavel de a face "totul pentru slava lui Dumnezeu" este ceva mai mult decat idealism pios. Este parte integranta a revelatiei sacre si trebuie acceptat ca insusi Cuvantul Adevarului. Deschide inaintea noastra posibilitatea de a face ca fiecare act al vietilor noastre sa contribuie la slava lui Dumnezeu. De teama sa nu fim prea timizi sa includem totul, Pavel mentioneaza mancatul si bautul in mod specific. Noi impartasim acest privilegiu umil cu animalele pieritoare. Daca aceste actiuni animale banale pot fi savarsite in asa fel incat sa-L onoreze pe Dumnezeu, atunci este greu sa ne gandim la o actiune care nu poate fi astfel savarsita.