Răstălmăciri

   Istoricul şi criticul de artă Robert Hughes spunea povestea unui deţinut condamnat să-şi petreacă tot restul zilelor pe o insulă de maximă securitate din largul coastelor australiene. Într-o zi, fără a fi provocat, acesta s-a repezit asupra unui alt puşcăriaş şi, snopindu-l în bătaie, i-a curmat viaţa. Transportat de autorităţi înapoi pe continent, ucigaşul şi-a mărturisit, concis şi calm, fapta în faţa instanţei. Nu dădea nici un semn de remuşcare şi nega că ar fi avut ceva împotriva victimei. "Atunci, de de?", l-a întrebat, nedumirit, judecătorul. "Care a fost motivul?"

   Deţinutul i-a răspuns că se săturase de viaţa de pe insulă, un loc binecunoscut pentru asprimea condiţiilor, şi nu mai vedea ce rost are să mai trăiască. "Da, da, asta înţeleg", i-a spus judecătorul. "E limpede ce te-ar împinge să te arunci în ocean. O crimă însă? De ce o crimă?"

   "Păi, m-am gândit aşa", a spus deţinutul. "Sunt catolic. Dacă mă sinucid, ajung direct în iad. Dar dacă omor pe cineva, mă întorc la Sydney şi mă spovedesc la un preot înainte de execuţie. Astfel, Dumnezeu mă va ierta."

   Logica deţinutului australian oglindea întru totul modul de gândire al prinţului Hamlet, care nu voia să-l ucidă pe rege în capelă în vremea rugăciunii, ca nu cumva să i se ierte acestuia faptele murdare şi să ajungă în rai.

   Orice autor preocupat de problematica harului trebuie să aibă în vedere posibilitatea unor aparente ambiguităţi de natură să îngăduie unele răstălmăciri. În poemul lui W.H. Auden, "For the Time Being" ("Deocamdată"), regele Irod scoate cu viclenie în evidenţă consecinţele logice ale harului: "Orice ticălos va spune: "Mie îmi place să săvârşesc omoruri. Iar lui Dumnezeu îi place să ierte. Lumea e, într-adevăr, minunat alcătuită."

   Sunt, fără îndoială, de acord, că, până acum, am vorbit despre har dintr-o perspectivă unilaterală. L-am descris pe Dumnezeu ca pe un tată bolnav de iubire, nerăbdător să ierte, văzând totodată în har o forţă îndeajuns de hotărâtoare cât să sfărâme lanţurile robiei şi îndeajuns de milostivă cât să înlăture diferenţele, oricât de adânci, dintre noi. O definire a harului în termeni atât de radicali e în măsură să neliniştească şi sunt conştient de riscul extrem pe care mi l-am asumat. Însă n-am făcut, pe de altă parte, decât să urmez exemplul Noului Testament. Iată ce spunea, spre luare aminte, marele predicator Martyn Lloyd-Jones:

   "Se poate vorbi, aşadar, neîndoielnic, de o anume primejdie care pândeşte dindărătul unei învăţături precum cea a "îndreptăţirii doar prin credinţă ori, bunăoară, ca a faptului că mântuirea nu poate fi dobândită decât prin har..."

   I-aş spune oricărui predicator: dacă, propovăduind mântuirea, n-aţi fost greşit înţeleşi în această privinţă, atunci aţi face bine să mai zăboviţi asupra acestor predici şi să aveţi încredinţarea că propovăduiţi cum se cuvine mântuirea pe care Noul Testament le-o dăruieşte profanilor, păcătoşilor, vrăjmaşilor lui Dumnezeu. Adevărata învăţătură a mântuirii va fi umbrită întotdeauna de această primejdie."

   Harul naşte mereu o sămânţă de scandal. Întrebat fiind ce i-ar spune lui Adolf Hitler, teologul Karl Barth a răspuns: "Isus Hristos a murit pentru păcatele tale." Păcatele lui Hitler? Ale lui Iuda? Oare nu are, fie şi harul, nişte limite?

   Doi eroi ai Vechiului Testament, Moise şi David, au comis crime, iar Dumnezeu le-a arătat iubire. După cum aminteam, un alt om, conducătorul unei aprige campanii de prigonire, a devenit un reper inegalabil al misionarismului. Pavel n-a ostenit niciodată să vorbească despre miracolul iertării: "...măcar că mai înainte, eram un hulitor, un prigonitor şi un batjocoritor. Dar am căpătat îndurare, pentru că lucram din neştiinţă, în necredinţă! Şi harul Domnului nostru s-a înmulţit peste măsură de mult împreună cu credinţa şi cu dragostea care este ăn Hristos Isus. O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: "Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi", dintre care cel dintâi sunt eu."

   Ron Nikkel, care se afla în fruntea organizaţiei Prison Fellowship International, are un discurs standard pe care îl adresează deţinuţilor din toată lumea: "Nu ştim cine va ajunge în rai", spunea el. "Isus a lăsat să se înţeleagă că mulţi oameni vor avea parte de o surpriză: "Nu orişicine-Mi zice: "Doamne, Doamne!" va intra în Împărăţia Cerurilor." Însă ştim că sunt tâlhari şi ucigaşi care vor fi acolo. Isus i-a făgăduit-o tâlharului de pe cruce, iar apostolul Pavel s-a făcut vinovat de complicitate la crimă." Am urmărit expresiile unor deţinuţi din Chile, Peru şi Rusia în vreme ce cuvintele lui Ron îşi făceau efectul. Pentru ei, nebunia harului părea prea frumoasă pentru a fi adevărată.

   Realizând un program special de televiziune, despre imnul "Măreţul Har", Bill Moyers l-a urmărit cu camera de luat vederi pe Johnny Cash pe când cobora în temniţele unei închisori de maximă securitate. "Ce înseamnă acest cântec pentru voi?", i-a întrebat Cash pe deţinuţi după ce interpretase în faţa lor imnul. Unul din ei, închis pentru tentativă de omor, i-a răspuns: "Am fost diacon al bisericii, însă n-am cunoscut harul decât o dată ajuns într-un asemenea loc."

   Posibilitatea "abuzului de har" mi-a devenit cu acuitate limpede în urma conversaţiei avute cu un prieten, pe care îl voi numi aici Daniel. Ne aflam într-un restaurant şi se făcuse târziu, iar Daniel tocmai îmi mărturisea că hotărâse să-şi părăsească soţia, după cincisprezece ani de căsnicie. Găsise o femeie mai tânără şi mai drăguţă, de genul celor care " îmi dau senzaţia că trăiesc cu adevărat, aşa cum nu mi s-a mai întâmplat de ani de zile." Nu se putea spune că între el şi soţia sa apăruseră incompatibilităţi ireconciabile. Avea nevoie, pur şi simplu, de o schimbare, asemenea oricărui bărbat înnebunit după ultimul model al vreunei maşini.

   Creştin fiind, Daniel ştia prea bine ce consecinţe implică din punct de vedere personal şi moral gestul respectiv. Decizia sa de a-şi părăsi familia avea să le provoace soţiei şi celor trei copii ai săi răni de nevindecat. Cu toate acestea, spunea el, forţa de atracţie a tinerei femei, exercitată parcă de câmpul unui magnet uriaş, i se părea irezistibilă.

   Am ascultat, copleşit de tristeţe şi durere, povestea lui Daniel, încercând, fără prea multe cuvinte, să conştientizez gravitatea situaţiei. Apoi, la desert, a aruncat bomba: "De fapt, Philip, mi-am făcut un plan. Am vrut să te întâlnesc în seara asta pentru a-ţi pune o întrebare care mă chinuie de ceva vreme. Ştiu că studiezi Biblia. Crezi că Dumnezeu poate ierta un lucru atât de îngrozitor cum este cel pe care am de gând să-l fac eu?"

   Întrebarea lui Daniel se zvârcolea pe masă ca un şarpe viu şi mi-au trebuit trei ceşti de cafea înainte de a mă încumeta să-i dau un răspuns. M-am străduit, în tot acest răstimp, să înţeleg cât mai bine care ar fi consecinţele unei asemenea atitudini faţă de har. Cum aş putea să-l conving pe prietenul meu că e pe cale să săvârşească o greşeală teribilă, câtă vreme ştie că va avea oricând parte de iertare? Sau, dacă mă gândesc la evenimentul sinistru din Australia relatat de Robert Hughes, ce-l poate opri pe deţinut să comită o crimă, o dată ce ştie dintru început că va fi iertat?

   Există, în privinţa harului, o anume "cheie" pe care mă văd nevoit să o amintesc acum. În cuvintele lui C.S. Lewis, "Sf.Augustin spune: "Dumnezeu dă celor cu mâna goală". Un om ale cărui mâini sunt pline de marafeturi nu poate primi un dar." Harul, altfel spus, trebuie primit. Lewis arată că fenomenul pe care l-am denumit "abuz de har" provine dintr-o confuzie între îngăduinţă şi iertare: "A îngădui un rău înseamnă, pur şi simplu, a-l ignora, a-l înţelege ca şi cum ar fi un lucru bun. Însă iertarea, pentru a fi deplină, trebuie deopotrivă acceptată şi oferită: iar un om care nu-şi recunoaşte vinovăţia nu se vrea nici iertat."

   Iată, în rezumat, ce i-am răspuns prietenului meu Daniel: "Poate Dumnezeu să te ierte? Desigur. Ştii la fel de bine ce se spune în Biblie. Dumnezeu îi foloseşte pe criminali şi pe desfrânaţi. La urma urmei, Biserica Noului Testament a prins putere datorită unui cuplu de netrebnici, Petru şi Pavel. Iertarea este problema NOASTRĂ, nu a lui Dumnezeu. Tot ceea ce duce la păcat ne îndepărtează de Dumnezeu - ne schimbăm cu fiecare act de nesupunere - şi nu există nici o garanţie că ne vom mai întoarce vreodată. (Acum mă întrebi de iertare, însă vei mai avea nevoie de ea mai târziu, mai cu seamă câtă vreme ea presupune căinţa?)"

   La câteva luni după această conversaţie, Daniel a hotărât într-adevăr să se despartă de familie. N-a dat nici un semn de căinţă. Astăzi caută să-şi justifice raţional decizia spunând că numai aşa putea să iasă dintr-o căsnicie nefericită. Îi cataloghează pe cei mai mulţi dintre foştii săi prieteni ca fiind " prea înguşti la minte şi porniţi să judece", căutând în schimb, compania celor care sunt dispuşi să se bucure de noua lui libertate. În ce mă priveşte, însă, Daniel nu pare să fie atât de liber pe cât îşi închipuise. Preţul acestei "libertăţi" a însemnat a le întoarce spatele oamenilor care l-au iubit mai presus de orice. Îmi spunea, totodată, că Dumnezeu, nu face deocamdată parte din viaţa lui. "Poate mai târziu", adăugă el.

   Dumnezeu şi-a asumat un risc considerabil făgăduindu-ne iertarea în avans, iar nebunia harului presupune transferul acestui risc în propria noastră viaţă.  (fragment)