Prietenul neprihănit al păcătoşilor

   Când Isus a venit pe pământ, demonii L-au recunoscut, bolnavii L-au asaltat, iar femeile păcătoase I-au turnat nard pe cap şi pe picioare. Pe de altă parte, evreii religioşi se simţeau profund lezaţi când El le demonta ideile preconcepute despre Dumnezeu. Reacţia lor de respingere mă duce cu gândul la întrebarea: Oare lumea religioasă de astăzi nu reacţionează la fel? Nu perpetuăm  oare o imagine a lui Isus care se potriveşte aşteptărilor noastre de oameni religioşi, dar nu corespunde persoanei descrise atât de viu în Evanghelii?

   Isus a fost prietenul păcătoşilor. L-au lăudat pe vameşul spăşit, nu pe fariseul care se credea evlavios din cale-afară. Prima persoană căreia I S-a revelat Mesia a fost o femeie din Samaria, care avusese cinci bărbaţi, iar acum trăia cu cel de-al şaselea. În ceasul morţii, a iertat un tâlhar care, altfel, n-ar mai fi avut răgazul de a primi mântuirea.

   Şi totuşi, El nu a fost atins de păcat. "Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor", îi învăţa El pe cei ce-L ascultau. Fariseii căutau în van o dovadă că El ar încălca legea lui Moise. E drept că a încălcat anumite reguli de tradiţie evreiască, dar în procesul formal care I s-a intentat, singura "crimă" de care a fost acuzat a fost declaraţia Lui că este Mesia.

   Observ cu uimire îmbinarea dintre harul pe care Isus îl revărsa asupra celor păcătoşi şi ura Lui neîmpăcată faţă de păcat, deoarece în cea mai mare parte a istoriei bisericii văd exact opusul. Ne-am obişnuit să spunem: "Urăsc păcatul, dar iubesc pe păcătos!, dar oare cât de bine aplicăm acest principiu?

   Biserica creştină a găsit întotdeauna căi de a îmblânzi cuvintele aspre ale lui Isus în sfera moralităţii. În primele trei secole, creştinii au înclinat spre a prelua literal porunca Lui "Nu vă împotriviţi răului", dar mai apoi, biserica şi-a dezvoltat o doctrină având în centru ideea de "război drept" ba chiar de "război sfânt". Uneori, grupuri mici de creştini au urmat porunca lui Isus de a renunţa la bogăţie, dar cei mai mulţi dintre ei au trăit pe lângă biserici bogate. În zilele noastre, mulţi dintre creştinii care condamnă apăsat homosexualitatea, pe care Isus nici n-a pomenit-o, ignoră porunca Lui împotriva divorţului. Continuăm să redefinim păcatul şi să mutăm accentele.

   Între timp, biserica instituţionalizată iroseşte multă energie luând poziţie împotriva lumii păcătoase dinafara ei. 

   Prea adesea păcătoşii se simt neiubiţi de biserică, în vreme ce aceasta continuă să modifice definiţia dată păcatului - în totală contradicţie cu modelul lăsat de Isus. Ceva nu e-n regulă.

   Într-una din primele sale cărţi, Shame (Ruşine), Salam Rushdie afirmă că adevărata bătălie a istoriei nu se duce între bogaţi şi săraci, socialişti şi capitalişti, sau albi şi negri, ci între cei pe care el îi numeşte epicurieni şi puritani. Pendulul societăţii oscilează între cei care spun: "Orice este permis!" şi cei care spun "Nu este permis!"  Epoca Restauraţiei versus regimul auster a lui Cromwell, militanţii pentru libertăţi civile versus dreapta religioasă conservatoare, laicii moderni versus fundamentaliştii islamici. Şi parcă pentru a demonstra că avea dreptate, la scurt timp după aceasta, Iranul a pus o recompensă un milion de dolari pe capul lui Rushdie. Se pare că acesta depăşise limitele.

   Istoria cunoaşte multe precedente atât în ce priveşte legalismul cât şi decadenţa. Dar cum ar putea cineva să trăiască la standarde morale înalte şi în acelaşi timp să-şi manifeste mila faţă de cei care nu trăiesc la fel? Cum să iubeşti păcătosul fără să încurajezi păcatul? Istoria creştină ne oferă câteva consemnări ale modelului lăsat de Isus.

   În paralel cu cercetarea vieţii lui Isus, am parcurs şi câteva studii voluminoase despre credincioşii primelor trei secole. Biserica primară a început bine, punând un mare accent pe puritatea morală. Candidaţii la botez trebuiau să treacă prin perioade lungi de catehizare, iar disciplina bisericii era urmărită cu rigurozitate. Persecuţiile sporadice ale romanilor au ajutat la cercetarea creştinilor "căldicei". Totuşi, până şi păgânii care-i observau pe creştinii acelor secole erau atraşi de felul în care aceştia se preocupau de semeni, ajutându-i pe cei oprimaţi, dedicându-se ajutorării săracilor şi bolnavilor.

   Sub împăratul Constantin, primul care a legalizat creştinismul şi l-a transformat în religie de stat, s-a produs o schimbare majoră. Pe atunci, domnia sa părea să fie cel mai mare triumf al credinţei, pentru că împăratul acorda fonduri pentru construirea de biserici şi spijinea întrunirile teologice în loc să-i persecute pe creştini. Dar, vai! Triumful acela cerea un preţ: diferenţele dintre cele două împărăţii s-au şters. Statul a început să numească episcopi şi alţi slujitori ai altarului, ceea ce a dus în scurt timp la formarea unei ierarhii bisericeşti, o copie aproape fidelă a ierahiei imperiului. La rândul lor, episcopii creştini au început să impună moralitatea în societate la scară generală, nu doar în biserică.

   De la Constantin încoace, biserica s-a confruntat cu tentaţia de a deveni "poliţia de moravuri" a societăţii.

   Cercetând viaţa lui Isus, îmi dau seama cât de mult ne-am îndepărtat de echilibrul stabilit de El.

   Ascultând predicile şi citind scrierile bisericii contemporane, detectez mai mult spiritul "Constantin" decât al lui Isus. Omul din Nazaret a fost prietenul neprihănit al păcătoşilor, un model care ar trebui să trezească în noi îndoite mustrări de cuget. (fragment)