De ce să ne deranjăm cu biserica?

   "Există o corabie veche, pe nume Bill. Scîrţîie din toate încheieturile, se clatină, se roteşte şi uneori te face să vomiţi. Dar ajunge unde merge. Întotdeauna a ajuns, întotdeauna va ajunge, pînă la sfîrşitul timpului, cu tine sau fără tine." (J.F. Powers, Grîu ce răsare verde)

   În timpul copilăriei mele din Georgia, biserica mi-a definit viaţa. Am participat cu regularitate la servicii în fiecare duminică dimineaţa şi seara, în serile de miercuri, fără a mai menţiona şcolile biblice din vacanţă, activităţile grupului de tineri, întrunirile de "trezire spirituală", conferinţele despre misiune şi alte ocazii cînd se deschideau uşile bisericii. Am privit lumea prin lentile cu vitralii: biserica mi-a spus să cred, în cine să am încredere şi în cine să nu am încredere şi cum să mă port.

   În timpul liceului am frecventat o biserică dintr-o clădire din beton situată la o fostă fermă de ponei. Cîteva foste grajduri mai erau încă în picioare, pline cu fîn şi într-o duminică dimineaţă unul din acestea a luat foc. Pompierii au venit la faţa locului cu zgomote asurzitoare, diaconii s-au agitat să mute cheresteaua aflată în apropiere şi să desfăşoare furtunurile, în timp ce noi, ceilalţi membri ai bisericii, am stat deoparte şi am privit flăcările portocalii care urcau spre cer şi ne încălzeau obrajii. Apoi am intrat în sanctuar, cu ochii scăldaţi în lacrimi din cauza fumului şi l-am ascultat pe pastor predicînd ad-hoc despre fumul Iadului care, ne-a asigurat el, va fi de şapte ori mai fierbinte decît focul pe care tocmai l-am văzut.

   Imaginea mi-a rămas în minte multă vreme pentru că biserica noastră era definită de cuvintele: "foc şi pucioasă". Ne consideram o minoritate unită într-o lume plină de pericole. Orice pas greşit, cît de mic, ne putea îndepărta de siguranţa oferită de biserică şi ne arunca direct în vîlvătaia Iadului. La fel ca zidurile unui castel, biserica oferea protecţie împotriva lumii înspăimîntătoarea de afară.

   Aventurarea în lumea de afară, mai ales în timpul liceului, a produs destule momente în care m-am simţit stingher. Îmi amintesc de ruşinea de a mă ridica în faţa colegilor de clasă pentru a vorbi despre motivele pioase pentru care nu îi voi însoţi la versiunea hollywoodiană a piesei Othello. Încă îmi mai amintesc cuvintele sarcastice ale profesorului de biologie care a explicat clasei de ce lucrarea mea de 20 de pagini nu a reuşit să desfiinţeze cartea de 592 de pagini a lui Darwin, Originea speciilor.

   Totuşi, îmi amintesc şi de sentimentele pline de satisfacţie provenite din apartenenţa la o minoritate persecutată. Ne felicitam unii pe alţii pentru că "eram în lume", dar fără "să fim din lume". Mă simţeam ca un  spion, ce ştiam un secret pe care puţini îl ştiau. "Această lume nu este căminul meu, sunt doar în trecere aici", cîntam în biserică. În timpul copilăriei şi adolescenţei nu am avut prea multe resentimente faţă de biserică, ci o consideram o corabie a vieţii care mă purta pe oceanul agitat al unei lumi turbulente.

   Biserica mea se temea de unele activităţi cum erau patinatul pe role (prea asemănător cu dansul), bowlingul (la unele săli se servea alcool), mersul la cinemaograf şi citirea ziarului duminica. Biserica ridica un zid gros al regulilor exterioare care să ne protejeze de lumea păcătoasă de afară şi, într-o oarecare măsură, a reuşit. Astăzi poţi participa la oricare dintre aceste activităţi fără mustrări de conştiinţă, dar sunt conştient că acest fundamentalism m-a păzit de necazuri mai mari. Legalismul strict a apărat graniţele devierii de la ceea ce era considerat bun. De exemplu, ne furişam uneori la o sală de bowling, dar nici nu ne trecea prin gînd să ne atingem de alcool sau de droguri.

   Mai tîrziu însă am ajuns să consider unele dintre reguli drept arbitrare, iar pe altele cu totul greşite. În Sud, rasismul era o parte integrantă a subculturii bisericii. Am auzit de multe ori de la amvon că negrii - dar nu acesta era cuvîntul pe care-l foloseam pentru ei - erau subumani, incapabili de a fi educaţi şi blestemaţi de Dumnezeu pentru a fi o rasă "slujitoare". Aproape toţi din biserica mea credeau că Martin Luther King Jr. era "comunist, avînd carnet de membru"; ne bucuram de cîte ori un şerif din Sud îl bătea cu bastonul şi îl închidea.

   O religie bazată pe reguli exterioare este uşor de abandonat şi aceasta am făcut eu un timp. Cînd am vrut să gust singur lumea largă, am respins mediul legalist al copilăriei mele. Cuvintele folosite în acest mediu mi-au părut atunci înşelătoare, ceva în stil orwellian. Ele menţionau Harul, dar trăiau după Lege; ele susţineau dragostea, dar arătau semnele urii. Din nefericire, atunci cînd am ieşit din fundamentalismul sudist, am abandonat nu numai cochilia ipocriziei, ci şi conţinutul convingerilor principale.