Durata maximă de viață din zilele noastre este în jurul vârstei de 120 de ani. Cu toate acestea, marea majoritate a oamenilor nu ating nici măcar vârsta de 80 de ani. Pe de altă parte, cartea Geneza afirmă că primele generații de oameni (până la potop, dar și imediat după) au trăit mult peste pragul de 120 de ani. Cel mai longeviv om este patriarhul Metusala, care a ajuns la venerabila vârstă de 969 de ani. Nici Noe nu a fost departe de acest record, căci a trăit 600 de ani până la potop și alți 350 de ani după aceea, deci un total de 950 de ani. Însă foarte mulți sceptici nu cred ceea ce afirmă Biblia. Datoria creștinilor este să arate lumii întregi că Geneza nu este o carte de povești nemuritoare. În continuare, voi privi acest subiect din șapte perspective distincte, încercând să arăt că știința modernă și Biblia nu se contrazic nici în această privință.
Cauzele îmbătrânirii organismului uman sunt de natură genetică. Este adevărat că stilul de viață (dieta, sportul) sau interacțiunile cu mediul înconjurător pot afecta durata de viață a unui om, însă nicidecum dincolo de pragul științific amintit anterior. Însă secretele degradării organismului uman par ascunse în propriul nostru genom. În primul rând, s-a descoperit că există o legătură între micșorarea lungimii telomerilor (secvențe de ADN de la capătul fiecărui cromozom uman) și procesul de îmbătrânire. Scurtarea telomerilor, care se produce atunci când celulele se înmulțesc, este cauzată de incapacitatea organismului de a mai produce suficientă telomerază - o enzimă care reface secvențele de ADN, odată cu înaintarea în vârstă. Când anumiți telomeri se scurtează prea tare, respectivele celule nu se mai divid și, prin urmare, organismul nostru nu mai reușește să-și înlocuiască părțile afectate. [1] În al doilea rând, deși organismul nostru reușeste să-și repare și să-și înlocuiască majoritatea celulelor (pentru o anumită perioadă de timp), există unele părți (mușchiul inimii, celulele nervoase) care nu prea se mai refac. Încă de la naștere, pierdem continuu mii de celule nervoase care nu vor fi înlocuite niciodată. Pe măsură ce îmbătrânim, capacitățile noastre se deteriorează treptat iar moartea devine inevitabilă. În al treilea rând, s-au efectuat studii genetice pe oameni care au depășit vârsta de 100 de ani. De exemplu, gena care produce apolipoproteina E (APOE) - cu rol determinant în reglarea colesterolului - are mai multe alele care se regăsesc în special la oamenii longevivi. [2]Tot astfel, alelele răspunzătoare de producerea enzimei SOD (superoxidismutaza) – care previne îmbătrânirea prin neutralizarea radicalilor liberi – sunt prezente la aceste grupuri de oameni care trăiesc mai mult.
S-a studiat arborele genealogic al unor persoane foarte longevive, confimându-se importanța pe care o are genetica. Este celebră întâmplarea care o are ca protagonistă pe Jeanne Calment. În anul 1965, în vârstă de 90 de ani și fără moștenitori, Jeanne a semnat un contract de proprietate pe viață pentru apartamentul ei cu André-François Raffray, donându-și proprietatea pentru un venit lunar de 2.500 de franci (380 de euro) și cu condiția ca ea să rămână în apartament până la moartea ei. Spre marea deziluzie a lui Raffray, clienta lui avea să devină cea mai longevivă persoană din istoria modernă a omenirii. Raffray a murit în 1995, moment în care Jeanne Calment primise de la el mai mult de două ori valoarea apartamentului, iar familia lui a trebuit să continue să plătească. Jeanne Calment a murit în anul 1997, la vârsta de 122 de ani și 164 de zile, având toate facultățile mentale și fizice în condiții decente. Doi cercetători francezi au studiat genealogia lui Calment, analizând cinci generații anterioare, atât pe linie maternă, cât și pe linie paternă. Aceștia au descoperit că fiecare dintre strămoșii lui Jeanne Calment a trăit cu aproximativ 10 ani mai mult decât durata medie de viață a oamenilor din aceeași regiune. Cercetătorii au ajuns la concluzia că moștenirea genetică a fost factorul principal pentru longevitatea ei, și nu modul în care a trăit sau ceea ce a mâncat. [3] Evident, Jeanne Calment a fost protejată de orice nenorocire care i-ar fi putut cauza moartea mai devreme.
Unii cercetători creaționiști încearcă să explice vârstele înaintate ale primilor oameni propunând tot felul de teorii care au legătură cu mediul înconjurător. Aceștia consideră că, înainte de potopul lui Noe, condițiile de mediu (compoziția diferită a atmosferei, protecția mai mare față de radiațiile cosmice) au favorizat longevitatea oamenilor. După potop însă, mediul înconjurător a devenit mai ostil și a afectat drastic durata de viață a omenirii. Totuși, nu există dovezi care să ne arate că așa s-au întâmplat lucrurile. Deși această teorie ar putea fi confirmată experimental (s-ar putea crește șoareci în medii complet lipsite de radiații, pentru a îmbunătăți masiv durata lor de viață), exemplul lui Noe care a mai trăit încă 350 de ani după potop, depășindu-l ca longevitate și pe Adam, primul om de pe pământ, ridică multe semne de întrebare. Într-adevăr, dacă mediul înconjurător ar fi influențat atât de decisiv durata de viață a oamenilor, Noe ar fi trebuit să moară mult mai repede. [4]
Alți cercetători creaționiști sugerează că, din cauza păcatului, s-au acumulat mutații genetice în fiecare generație. Aceștia consideră că declinul duratei de viață a oamenilor are legătură cu acest fenomen. Este adevărat că noi acumulăm mutații, cu fiecare generație care trece. Însă aceste mutații, de unele singure, nu au afectat atât de mult vârsta oamenilor. Într-adevăr, în timpul lui Moise s-a ajuns deja la o durată maximă de viață de aproximativ 120 de ani. Însă omenirea a continuat să acumuleze mutații în fiecare generație, până în zilele noastre. Cu toate acestea, durata maximă de viață nu a scăzut sub pragul de 120 de ani. Cu siguranță că mutațiile au jucat un rol în diminuarea duratei de viață a omenirii. Însă nu consider că acestea au avut cel mai important rol.
Secretul longevității primelor generații de oameni se regăsește în propriul lor genom. Cercetătorul Carl Wieland argumentează această teorie în cele două articole pe care le-am citat anterior. Într-adevăr, dacă longevitatea lui Noe a fost programată genetic, se explică de ce acesta a trăit foarte mult și după potop, chiar dacă presiunea atmosferică și nivelul radiațiilor cosmice s-au modificat. Patriarhul Noe și-a împlinit potențialul genetic, evitând bolile și accidentele grave care i-ar fi putut cauza o moarte timpurie. Genetica explică și de ce durata de viață a oamenilor a scăzut imediat după potopul lui Noe. Umanitatea a trecut prin mai multe blocaje genetice severe, când mulți oameni au murit sau s-au împrăștiat pe toată suprafața pământului, în grupuri mai mici. Într-adevăr, fenomenul de derivă genetică favorizează pierderea mai multor gene, mai ales în cadrul unor populații de dimensiuni reduse. De exemplu, dacă o populație de oameni ar fi redusă la doar doi indivizi, ar exista șanse mari să se piardă o serie de gene existente în generațiile anterioare. Din start, se vor pierde genele care nu există în genomul celor doi oameni, dar care erau prezente în ADN-ul membrilor decedați din populația respectivă. Apoi, dacă mama și tatăl au împreună patru alele în fiecare loc din genom, se vor pierde două dintre aceste gene în cazul în care există un singur urmaș (fiecare genă are doar 50% șanse de supraviețuire în generația următoare). Dacă însă există doi urmași, atunci toate cele patru gene ar putea supraviețui, deși este mult mai probabil ca una sau mai multe gene să se piardă în timp. În orice caz, indiferent cât de mulți urmași are populația respectivă, pierderea anumitor gene este ireversibilă în generațiile următoare. Revenind, cartea Geneza înregistrează patru momente în care longevitatea oamenilor s-a deteriorat dramatic. Sem, fiul lui Noe, a trăit „doar” 600 de ani, considerabil mai puțin decât strămoșii lui (doar 2/3 din durata de viață a înaintașilor). Următoarele trei generații de după el au mai pierdut 1/3 din durata de viață a lui Sem. Arpacșad, Șelah și Eber au supraviețuit 434,433 și, respectiv, 464 de ani. După alte trei generații de oameni, s-a mai pierdut aproximativ jumătate din longevitatea celor trei generații anterioare. Peleg, Reu și Serug au atins 239,239 și, respectiv, 230 de ani. În final, s-a ajuns, în doar câteva alte generații, la pragul științific de 120 de ani. Terah, Avraam, Isaac, Ismael și Moise au trăit 205,175, 185,137 și, respectiv, 120 de ani.
Durata de viață a lui Sem poate ridica multe întrebări. Deși născut înainte de potop, acesta a trăit mult mai puțin decât înaintașii săi. Este foarte posibil că generațiile dinainte de potop au avut un grad de heterozigozitate semnificativă a genelor responsabile pentru longevitatea indivizilor. Prin urmare, alelele care limitează durata de viață au fost prezente în stare homozigotă la mai multe persoane care au trăit înainte de potop. Astfel, chiar și înainte de potop, au existat suficienți oameni cu o durată de viață semnificativ mai mică decât cele ale patriarhilor. Probabil că acei oameni nu au trăit atât de puțin ca oamenii moderni, deoarece în genomul lor aveau și alte gene responsabile pentru durata vieții, care apoi s-au pierdut după câteva generații. Aceasta ar fi o posibilă explicație pentru faptul că longevitatea oamenilor s-a deteriorat semnificativ, în doar câteva generații. În plus, cercetătorul Jonathan Sarfati oferă câteva detalii foarte interesante în legătură cu durata de viață a lui Sem. [5]Desigur că există posibilitatea ca o persoană să moară din cauze care nu au legătură cu procesul de îmbătrânire, cum ar fi accidentele. În cazul lui Sem, în afară de o situație excepțională, există și o altă explicație genetică plauzibilă pentru durata lui de viață. Sem s-a născut când Noe avea puțin peste 500 de ani, deci în a doua parte a vieții sale. Este probabil că și soția lui Noe avea o vârstă similară cu patriarhul. Însă strămoșii lui Sem s-au născut când părinții lor aveau vârste mult mai mici. În zilele noastre, se știe că persoanele născute din mame mai înaintate în vârstă sunt mai predispuse să dezvolte anomalii genetice sau alte mutații dăunătoare. Chiar dacă soția lui Noe ar fi fost mult mai tânără, cercetările moderne ne arată că și vârsta înaintată a tatălui poate cauza tulburări genetice majore. Într-adevăr, bărbații continuă să producă spermatozoizi de-a lungul vieții lor, prin diviziune celulară – au loc aproximativ 840 de diviziuni celulare până la vârsta de 50 de ani. [6] Însă riscurile de mutații cresc cu fiecare rundă de diviziune a celulelor spermatozoizilor, astfel încât spermatozoizii bărbaților mai în vârstă pot conține mult mai multe mutații. [7] Acestea fiind spuse, s-ar putea ca Sem să nu fi fost la fel de apt din punct de vedere genetic precum înaintașii săi, fie din cauza unor tulburări genetice care i-au limitat considerabil durata de viață, fie pentru că nu a moștenit acele gene capabile să-i prelungească viața.
În vechime au avut loc mai multe blocaje genetice cauzate de diminuarea drastică a populației lumii sau de dispersarea acesteia. După potopul lui Noe, populația lumii a fost redusă la doar opt persoane. Foarte multe alele care nu erau prezente în genomul familiei lui Noe s-au pierdut pentru totdeauna. Printre acestea, cu siguranță că au existat și gene care favorizau durate mai mari de viață. Astfel se explică de ce primele trei generații care s-au născut din Sem (Arpacșad, Șelah și Eber) au pierdut mai mult de jumătate din durata vieții celor mai longevivi patriarhi născuți înainte de potop (Metusala, Iared și Noe). În plus, la Babel, Dumnezeu i-a împrăștiat pe oameni pe toată fața pământului, încurcându-le limbile. Este esențial să înțelegem că Dumnezeu nu a separat națiunile în funcție de limbile lor. El a folosit limbile ca să-i separe pe oameni în funcție de strămoșii lor, pe linie paternă. Astfel, urmașii unei anumite familii izolate au pierdut alelele care nu făceau parte din genomul acesteia, dar erau prezente în genomurile altor familii dispersate. Prin urmare, evenimentele de la Babel au favorizat și mai mult diminuarea duratei de viață a oamenilor, creând un context genetic favorabil pierderii genelor responsabile pentru longevitate. În consecință, următoarele trei generații (Peleg, Reu și Serug) au trăit puțin sub limita de 240 de ani. În altă ordine de idei, informațiile oferite de Biblie în legătură cu durata de viață a oamenilor nu acoperă toate popoarele lumii care trăiau în acele timpuri, ci se concentrează pe linia genealogică din care a apărut poporul iudeu. Este foarte posibil ca, în cazul altor națiuni, procesul de diminuare a duratei de viață să se fi desfășurat puțin diferit. Însă națiunea Israel a început de la un bărbat (Avraam) și soția lui (Sara), care îi era rudă apropiată. Acest lucru ar fi putut cauza un alt blocaj genetic, favorizând fenomenul de derivă genetică sau pe cel de efect de fondator. Astfel se explică de ce durata maximă de viață a israeliților a ajuns să fie similară cu cea a oamenilor din zilele noastre în doar câteva generații. Profetul Moise a trăit 120 de ani în deplinătatea facultăților mintale și fizice. Această vârstă era considerată înaintată pentru vremea lui.
Bibliografie
[1] P. Monaghan and M. Haussmann, Do Telomere Dynamics Link Lifestyle and Lifespan? , TRENDS in Ecology and Evolution 21 (2006): 47-53
[2] K. Christensen et al. , The Quest for Genetic Determinants of Human Longevity: Challenges and Insights, Nature Reviews Genetics 7 (2006): 436-448
[3] Carl Wieland, Living for 900 years, Creation 20(4): 10-13, September 1998
[4] Carl Wieland, Decreased lifespans: Have we been looking in the right place? , Journal of Creation 8(2): 138-141, August 1994
[5] Why don’t we live as long as Methuselah? , Creation 40(3): 40-43, July 2018
[6] Buwe, A. et al. , Effect of paternal age on the frequency of cytogenetic abnormalities in human spermatozoa, Cytogenet.Genome Res.111:213-228,2005
[7] Green, R. F. , Association of paternal age and risk for major congenital anomalies from the National Birth Defects Prevention Study, 1997 to 2004, Ann. Epidemiol. 20(3): 241-249,2010; Schubert, C. , Male biological clock possibly linked to autism, other disorders, Nature Medicine 14:1170,2008