Paternitatea cărții Geneza a fost îndelung discutată în ultimele secole. În anul 1753, Jean Astruc (1684-1766) a avansat ideea că Geneza a fost scrisă de Moise sub forma a patru documente. Acesta a împărțit cartea în patru grupuri de versete, în funcție de numele lui Dumnezeu (Elohim, YHWH). El a mai susținut că aceste documente ar fi fost unificate mai târziu de către un alt editor. Astruc a dorit să apere autoritatea Scripturii împotriva scepticilor din acea vreme. El a crezut că au existat patru documente care au compus Geneza, la fel cum există patru Evanghelii care au fost unificate de către Tatian în lucrarea Diatessaron. [1] Totuși, așa cum afirmă și cercetătorul Jonathan Sarfati, analiza făcută de Astruc este foarte superficială și nu ține cont de structura textului Genezei și nici de procedeele literare folosite (figuri de stil precum chiasmul, repetiția numărului șapte, structura de toledot, procedeul recapitulării). Julius Wellhausen (1844-1918) a dezvoltat și mai mult ipoteza lui Astruc, negând însă că Moise ar fi fost autorul primelor cinci cărți ale Bibliei (de la Geneza la Deuteronom). Teoria propusă de acesta (JEDP) afirmă că primele cinci cărți ale Bibliei au fost compilate de diverși autori anonimi, împreună cu alte porțiuni din Vechiul Testament. [2] Acest proces a continuat încă 900 de ani după moartea lui Moise. Presupușii naratori sunt desemnați după cum urmează: J (acești autori au trăit în perioada 900-850 î. Hr; documentele lor folosesc denumirea YHWH pentru numele lui Dumnezeu și au fost influențate de miturile și legendele națiunilor prezente în Babilon la acea vreme), E (naratorul a trăit în perioada 750-700 î. Hr. în Regatul de Nord – Israel; acesta a scris pasajele în care termenul Elohim este folosit pentru numele lui Dumnezeu), D (autorul a redactat cea mai mare parte a cărții Deuteronom, lucrare găsită în anul 621 î. Hr. în templul din Ierusalim – 2 Împărați 22:8), P (unul sau mai mulți preoți care au trăit în timpul exilului iudeilor în Babilon; aceștia au scris un cod moral și religios pentru iudei) și R (unul sau mai mulți editori care au pus toate aceste materiale împreună, în jurul anului 400 î. Hr. , în timpul lui Ezra).
Adepții teoriei JEDP afirmă că doctrinele teologice sofisticate din primele cărți ale Bibliei (e. g. ideea unui singur Dumnezeu, cele zece porunci) au evoluat din idei mai vechi regăsite în religiile politeiste sau animiste. În plus, aceștia susțin că scrisul nu a fost inventat pe vremea lui Moise (în jurul anului 1400 î. Hr.). Așadar, ipoteza JEDP subminează autenticitatea relatărilor Bibliei despre creație, cădere în păcat, potop și amestecarea limbilor. Mai mult, această teorie avansează ideea că Geneza nu este o lucrare inspirată de Dumnezeu, ci este o fraudă teologică care pune în discuție chiar și integritatea și divinitatea lui Isus Hristos. Din nefericire pentru adepții acestei ipoteze, nu există vreo dovadă istorică care să sprijine existența lui J, E, D, P sau R. Aceste personaje există doar în imaginația inventatorilor și susținătorilor teoriei documentare.
Procedeul recapitulării i-a derutat pe unii cercetători, precum Astruc sau Wellhausen. Aceștia au crezut că a doua istorisire despre creație (Geneza 2:5-25) este mai veche decât prima (Geneza 1:1-2:3). Ei nu erau conștienți că acest procedeu a fost des utilizat în Antichitate. [3] Astfel, un subiect poate fi redat pe scurt și apoi reluat în detaliu în pasajele următoare. Moise ne prezintă un rezumat al actului de creație a lui Dumnezeu, în Geneza 1:1-2:3, iar apoi oferă mai multe detalii despre acest lucru, în Geneza 2:5-25. Această tehnică era des întâlnită în Antichitate, în literatura semitică, așa cum confirmă și cercetătorul Vechiului Testament, Gleason Archer. [4] Unii critici ai Bibliei afirmă că există două versiuni diferite ale istoriei creației, care se contrazic. Astfel, în Geneza 1 ni se spune că animalele au fost create înainte de oameni, în timp ce Geneza 2:19 susține, aparent, că animalele au apărut pe pământ după oameni. Dificultatea din versetul Geneza 2:19 este dată de forma la trecut a verbului „a face”. Traducerea KJV folosește perfectul compus („a făcut”) pentru a ilustra timpul trecut. Însă traducerea NIV (New International Version) și traducerea lui Tyndale (care a apărut înainte de KJV) utilizează mai mult ca perfectul în această situație. Mai mult ca perfectul exprimă o acțiune trecută, terminată înaintea altei acțiuni trecute. În această situație, autorul Genezei ne sugerează că animalele care au fost aduse la Adam pentru a primi un nume au fost create cândva în trecut, însă acestea nu au ajuns imediat înaintea lui Adam. Într-adevăr, primul capitol al Genezei ne prezintă istoria creației lumii în ordine cronologică. Însă al doilea capitol nu ține cont de cronologie, ci descrie în detaliu doar anumite secvențe ale creației. Acest model de narațiune apare de mai multe ori în cartea Geneza. De exemplu, Geneza 11 îi prezintă pe urmașii lui Sem împreună cu familiile lor. Însă Geneza 12 se focalizează pe o singură familie, din care fac parte Terah și Avram.
Cartea Geneza folosește în special două apelative asociate cu numele lui Dumnezeu. Cuvântul Elohim este utilizat în capitolele 1:1-2:3, iar termenul YHWH apare în capitolele 2:4-25. Elohim este un titlu care se asociază cu un Creator atotputernic. De aceea, este normal ca această denumire să apară în pasajele în care se vorbește despre crearea cerurilor și a pământului. Pe de altă parte, YHWH este numele personal al lui Dumnezeu (Cel care a existat dintotdeauna, este și va fi întotdeauna). Această sintagmă este utillizată când se vorbește despre relația lui Dumnezeu cu oamenii, despre legăminte. Astfel, este normal ca acest nume să fie folosit în textele în care ni se descrie crearea oamenilor și relația lui Dumnezeu cu aceștia. În plus, în Geneza 2 temernul YHWH este asociat cu denumirea Elohim, pentru a forma sintagma YHWH-Elohim. Astfel, putem deduce că YHWH este același cu Elohim. În final, nu există vreun motiv logic pentru a atribui altor autori versetele care conțin denumiri diferite ale lui Dumnezeu. Într-adevăr, niciun text din literatura antică nu este separat după modelul propus de Welhausen.
Doi cercetători evrei, Yehuda Radday și Haim Shore, au publicat o analiză lingvistică a textului Genezei, în urma cercetărilor făcute cu ajutorul unui calculator. Aceștia au descoperit mai multe tipare lingvistice care apar în toată cartea. (e. g. propoziții care se termină în verbe sau în cuvinte de cel puțin șase caractere). Folosind această metodologie, aceștia au afirmat că Geneza are un singur autor, cu o probabilitate mai mare de 80%. [5] Aplicând metode similare, se poate detecta limba în care a fost scris un text fără a folosi un dicționar. Se pare că frecvența cu care apar anumite caractere diferă pentru fiecare limbă. Sigur, pentru un rezultat cât mai apropiat de realitate, analiza textuală trebuie efectuată pe cantități foarte mari de date, care să cuprindă toate caracterele existente. Cu cât datele pe care se aplică algoritmul sunt mai complexe, cu atât probabilitatea de a da răspunsuri corecte este mai mare.
Există dovezi din interiorul Pentateuhului care ne arată că acesta nu a putut fi compilat în timpului exilului iudeilor în Babilon, așa cum susține teoria JEDP. [6]În primul rând, cercetările arheologice ne arată că scrierea era cunoscută și practicată în timpul lui Moise. Teoria JEDP presupune că evreii au așteptat multe secole după formarea națiunii lor pentru a-și păstra în formă scrisă legile și obiceiurile, chiar dacă la vecinii lor s-au găsit documente despre istoria și religia lor înainte de vremea în care a trăit Moise. [7] Apoi, autorul Genezei este un martor ocular al exodului iudeilor din Egipt, fiind familiar cu geografia, fauna și flora regiunii Egiptului. De exemplu, în Geneza 13:10, câmpia Iordanului este comparată cu țara Egiptului. Dacă evreii ar fi trăit în valea Iordanului timp de mai multe generații sau dacă s-ar fi aflat în exilul babilonian, nu ar fi avut sens ca autorul să descrie această câmpie. Însă autorul a oferit detalii despre această regiune unor refugiați din Egipt, comparând această locație cu unele locuri din Egipt pe care refugiații iudei le cunoșteau deja, deoarece trăiseră acolo mai multe secole. Tot astfel, construirea cetății Hebron este datată la șapte ani după fondarea cetății Țoan din Egipt (Numeri 13:22). Din nou, autorul se așteaptă ca cititorii să fie familiari cu orașul egiptean Țoan, la care acesta face referire. Mai mult, fauna (struțul – Levitic 11:16) și flora (salcâmul, al cărui lemn a fost folosit pentru mobilierul tabernacolului – cortul întâlnirii) menționate în Pentateuh sunt comune regiunii Egiptului. În altă ordine de idei, Pentateuhul conține mai multe cuvinte împrumutate de la egipteni decât orice alte cărți din Biblie. Acest lucru este de așteptat dacă autorul este Moise, căci acesta a învățat toată înțelepciunea egiptenilor (Faptele Apostolilor 7:22). Chiar numele lui Moise este de origine egipteană și nu iudaică (Exod 2:10). Totodată, Ierusalimul a fost capitala comunității evreiești rămase în timpul exilului babilonian. Acest oraș a devenit proeminent încă din vremea lui David. Dar în Pentateuh referințele la această capitală sunt foarte vagi (în Geneza 14:18 ni se vorbește despre Melhisedec, împăratul Salemului). În final, Pentateuhul samaritean a fost scris înainte de exilul iudeilor în Babilon. Însă cel mai vechi manuscris al samaritenilor are aproximativ 2000 de diferențe față de Pentateuhul iudeilor. De aici putem deduce că originalul a fost scris mult mai devreme, deoarece a fost nevoie de mult timp pentru a acumula atâtea diferențe cauzate de procesul de copiere a manuscriselor. [8]
Vechiul Testament susține în repetate rânduri că Moise este autorul Pentateuhului – primele cinci cărți ale Bibliei (Exod 17:14; Exod 34:27; Numeri 33:2; Deuteronom 31:9; Daniel 9:11-13; Neemia 8:1; Ezra 6:18; Iosua 8:32-34; Iosua 1:7-8; 1 Împărați 2:3). În Noul Testament, Isus Hristos și apostolii vorbesc frecvent despre scrierile/legea lui Moise (Matei 19:7-8; Marcu 7:10; Marcu 12:26; Luca 24:27; Ioan 7:19; Faptele Apostolilor 15:5; 1 Corinteni 9:9; Evrei 10:28). Isus Hristos îi avertizează pe liderii religioși ai iudeilor, spunându-le că ei nu iau în considerare scrierile lui Moise și de aceea nu Îl cred nici pe El (Ioan 5:46-47). Dacă l-ar fi luat în serios pe Moise, fariseii ar fi crezut în Hristos, pentru că Moise a scris despre El (Geneza 3:15; Geneza 49:10). În mod similar, în zilele noastre, mulți dintre cei care nu cred cuvintele lui Moise nu iau în considerare nici cuvintele lui Hristos. Într-adevăr, dacă oamenii nu ascultă de Moise și de ceilalți profeți trimiși special de Dumnezeu, ei nu vor fi convinși nici dacă cineva ar învia din morți (Luca 16:31). Acestea fiind spuse, nu este surprinzător că cei care resping istoricitatea scrierilor lui Moise nu cred nici în învierea fizică din morți a lui Isus Hristos. În plus, Isus Hristos subliniază că legea lui Moise și scrierile profeților au autoritate divină (Matei 5:18). Având în vedere istoricitatea și autoritatea scrierilor biblice (fapt analizat în mai multe capitole în lucrarea de față), putem afirma că profetul Moise este autorul cărții Geneza.
Moise a fost martor ocular al evenimentelor descrise în cărțile Exod, Levitic, Numeri și Deuteronom. Dar istorisirile din Geneza s-au petrecut înainte de nașterea profetului. Foarte probabil, Moise a avut la dispoziție evidențe patriarhale și/sau tradiții orale de încredere în legătură cu aceste evenimente. În acest caz, astfel de informații au fost păstrate în scris (probabil pe tăblițe de lut) și transmise de la tată la fiu pe linia Adam-Set-Noe-Sem-Avraam-Isaac-Iacov. Există 11 versete în Geneza care conțin construcții de tipul: „Acestea sunt generațiile”. Cuvântul ebraic „toledot” este tradus prin termenul „generații”. Fiecare astfel de verset apare fie înainte, fie după o descriere a evenimentelor istorice care s-au referit la un anumit lider de generație. Moise, sub inspirația infailibilă a Duhului Sfânt, a selectat toate aceste surse, le-a compilat și le-a editat pentru a produce cartea Geneza, în forma actuală. Totodată, este posibil ca Dumnezeu să-i fi revelat lui Moise secvențe din scena creației pe muntele Sinai, când profetul a cerut să vadă slava Lui (Exod 33:17-23). Până la urmă, Moise nu ar fi fost singurul care ar fi avut această onoare. Patriarhul Iov ne spune că îngerii lui Dumnezeu scoteau strigăte de bucurie când Îl vedeau pe Dumnezeu-Elohim la lucru (Iov 38:7).
Cartea Geneza nu ne arată un progres de la idolatrie la monoteism, așa cum sugerează Wellhausen. Această lucrare ne prezintă o revelație divină care a fost ulterior respinsă de aproape toți oamenii, chiar și de către poporul ales. Iudeii au căzut în idolatrie și au fost trimiși în robie de către Dumnezeu. Robia lor nu a durat însă veșnic, căci întunericul nu a împărățit pentru totdeauna. Hristos, sămânța femeii (Geneza 3:15), a zdrobit capul șarpelui, biruind blestemul păcatului și moartea.
Bibliografie
[1] Jonathan D. Sarfati, The Genesis Account, ediția 2018, p. 17
[2] Ibidem, pp. 22-23
[3] Jonathan D. Sarfati, The Genesis Account, ediția 2018, p. 26
[4] Gleason Archer, A Survey of Old Testament Introduction, 1964, p. 118
[5] revista Omni, august 1982; Radday, Y. and Shore, H. , Genesis: An Authorship Study in Computer-Assisted Statistical Linguistics, Analecta Biblica 903(20): 190, Book 103,1985
[6] Jonathan D. Sarfati, The Genesis Account, pp. 24-25
[7] Adapted from Gleason Archer, Encyclopedia of Bible Difficulties, Zondervan, Michigan, 1982, pp. 51-52
[8] Cooper, B. , The Authenticity of the Book of Genesis, Creation Science Movement, UK, 2011; Statham, D. , Genesis confirmed in clay, Journal of Creation 27(1): 39-41,2013