Subiectele tratate în articolele precedente ne conduc înspre o concluzie inevitabilă: pământul este tânăr și va rămâne tânăr mult timp de aici înainte. Milioanele de ani există doar în mințile unor cercetători cu o imaginație foarte bogată. Pentru că noi, creaționiștii, nu ne bazăm doar pe presupuneri și nici pe propria noastră imaginație, voi prezenta șapte dintre cele mai puternice argumente pentru un pământ cu vârsta de câteva mii de ani. Aceste dovezi există și sunt foarte vizibile, dacă analizăm cu atenție mediul înconjurător.
O primă dovadă care atestă veridicitatea modelului creaționist este reprezentată de globulele roșii, vasele sanguine, hemoglobina, dar și de unele proteine identificate în oasele unor dinozauri. Cu siguranță, dinozaurii nu au trăit cu milioane de ani în urmă, așa cum vor evoluționiștii să ne convingă. La mijlocul anilor 1990, Mary Schweitzer, o studentă a faimosului paleontolog Jack Horner, a analizat la microscop secțiunile unor oase de dinozaur de tipul T. Rex, în cadrul universității de stat din Montana. Această studentă a detectat mai multe globule roșii[1] și hemoglobină[2] în mostrele analizate. Mary Schweitzer nu a putut să creadă că globulele roșii au supraviețuit 65 de milioane de ani (presupusa vârstă a fosilei de dinozaur) și i-a prezentat problema șefului ei, cercetătorul Jack Horner. Paleontologul i-a sugerat să demonstreze că nu este vorba de globule roșii, însă studenta nu a reușit să facă acest lucru. Pentru a se asigura că probele nu au fost contaminate cu anumite bacterii sau microbi, au fost injectate extracte din fosilele acelui dinozaur, timp de câteva săptămâni, în șobolani. Dacă ar exista chiar și o cantitate mică de hemoglobină în proba de T. Rex, sistemul imunitar al șobolanilor ar trebui să dezvolte anticorpi detectabili împotriva acestui compus. Experimentele atent controlate și repetate de mai multe ori au arătat exact acest lucru. [3] Ulterior, în anul 2005, cercetătoarea Mary Schweitzer a identificat vase de sânge care conțin structuri microscopice asemănătoare globulelor roșii în rămășițele altui dinozaur de tipul T. Rex. [4] Peste încă doi ani, aceeași cercetătoare a detectat proteina colagen în oasele unui dinozaur de tip T. Rex[5] și în rămășițele unei alte specii de dinozauri, hadrozaur. [6] Acești dinozauri au fost datați cu 65-80 de milioane de ani în urmă. Dar colagenul rezistă doar 2.7 milioane de ani la punctul de îngheț, dacă beneficiază de cele mai favorabile condiții de păstrare. În schimb, la o temperatură de 10 grade, această proteină nu durează mai mult de 180 de mii ani. Însă la o temperatură de 20 de grade, colagenul se distruge în maxim 15 mii de ani. [7] Totuși, se presupune că dinozaurii au beneficiat de un climat cald, ceea ce ne arată că oasele de dinozaur nu pot avea mai mult de câteva mii de ani. Apoi, este de notat atitudinea cercetătoarei Schweitzer, în fața acestor descoperiri incredibile pe care le-a făcut. Reacția ei este tipică celor mai mulți cercetători evoluționiști, pentru care prejudecățile legate de vârsta pământului nu pot fi contestate nici de cele mai evidente dovezi. Când a identificat globule roșii în oase de dinozaur, Schweitzer și-a întrebat colegii cum ar putea aceste entități să supraviețuiască timp de 65 de milioane de ani. [8] Ulterior, după ce a detectat vase de sânge elastice, Mary Schweitzer a fost șocată și nu a putut crede până când nu a repetat experimentul de 17 ori. [9] Acest lucru demonstrează că Schweitzer este o cercetătoare profesionistă, întrucât a repetat experimentul de multe ori, ca să se asigure că rezultatele sunt corecte. Este interesant dacă ar fi avut aceeași atitudine în cazul în care prezența vaselor de sânge în oasele dinozaurilor nu contesta dogma evoluționistă legată de vârsta pământului. După ce Schweitzer a descoperit și colagenul, ea a invocat existența unor condiții necunoscute care i-au permis acestei proteine să supraviețuiască atât de mult. [10] Astfel, în loc să renunțe la prejudecățile ei în legătură cu vârsta pământului, cercetătoarea a făcut apel la condiții necunoscute care au persistat milioane de ani, ca să îi permită colagenului să reziste în tot acest timp. Alți cercetători evoluționiști au avansat ideea că vasele de sânge sunt, de fapt, niște grupuri de bacterii. Însă Mary Schweitzer a demonstrat invaliditatea acestor presupuneri. [11] Concluzionând, există motive întemeiate să credem că majoritatea dinozaurilor au fost îngropați în timpul potopului biblic și în perioada imediat următoare, cu aproximativ 3-4 mii de ani în urmă. Într-adevăr, vasele de sânge și proteinele din oasele dinozaurilor se pot păstra timp de câteva mii de ani. Anumite studii efectuate asupra unor mumii egiptene care sunt datate în urmă cu câteva mii de ani scot la iveală detalii similare cu cele din experimentele cercetătoarei Mary Schweitzer. [12]
Fosilele datate cu milioane de ani în urmă îi pot cauza mari dificultăți modelului evoluționist, dacă acestea conțin ADN sau țesuturi musculare. Benjamin Kear, un cercetător evoluționist de la universitatea La Trobe din Victoria (Australia), recunoaște că ADN-ul se degradează foarte rapid și că poate rezista cel mult câteva zeci de mii de ani. [13] Însă cercetătorii au reușit să extragă ADN dintr-o fosilă de frunze de magnolie despre care s-a spus că are aproximativ 17-20 milioane de ani vechime. [14] În altă ordine de idei, a fost identificat țesut muscular cu vase de sânge la o fosilă de salamandră datată cu 18 milioane de ani în urmă. [15] Cercetătorii au afirmat că țesutul s-a degradat foarte puțin din momentul fosilizării, fiind cel mai bine păstrat țesut din registrul actual de fosile. [16] Apoi, cercetătorii au „reînviat” o bacterie descoperită într-un cristal de sare care a fost datat cu 250 milioane de ani în urmă. [17] Într-adevăr, cunoscând rata cu care au loc mutațiile și luând în considerare cei 250 milioane de ani distanță, cele două ADN-uri ar trebui să fie foarte diferite. Însă ADN-ul acestei bacterii este intact, după 250 de milioane de ani. Chiar și evoluționiștii consideră că ADN-ul din sporii unei bacterii care se află în stare latentă nu poate rezista mai mult de 1 milion de ani. [18] Dacă aceste descoperiri i-au surprins pe unii evoluționiști, nu același lucru s-a întâmplat în cazul creaționiștilor, deoarece Biblia susține asemenea ipoteze. De exemplu, în timpul potopului lui Noe s-au depus cantități importante de sare care au adăpostit anumite bacterii precum cea amintită anterior. Deci bacteria descoperită de cercetători ar putea fi datată în perioada potopului lui Noe (cu aproximativ 4380 de ani în urmă). Astfel s-ar explica de ce ADN-ul bacteriei a rămas intact dar și de ce este similar cu ADN-urile bacteriilor moderne.
Câmpul magnetic al pământului ne arată că planeta noastră este tânără. De fapt, câmpul magnetic reprezintă influența pe care anumite sarcini electrice care se află în mișcare o exercită asupra spațiului înconjurător. Pământul este înconjurat de un câmp magnetic care protejează organismele vii de radiația solară. Fără acesta, viața nu ar fi posibilă. Mai mult, câmpul magnetic al pământului pornește din apropierea polului sud, traversând suprafaţa planetei aproape paralel cu suprafaţa terestră, pentru a se arcui deasupra polului nord (polii geografici ai pământului nu sunt identici cu polii magentici ai acestuia). Măsurătorile efectuate ne confirmă că, începând cu anul 1845, energia stocată în câmpul magnetic al pământului s-a degradat cu cel puțin 5% în fiecare secol. [19] De asemenea, conform unor cercetări arheologice, câmpul magnetic al pământului a fost mai puternic cu 40% în anul 1000, în comparație cu perioada actuală. [20] Alte măsurători mai recente și mai exacte (efectuate de International Geomagnetic Reference Field) ne arată că, într-un interval de 30 de ani (1970-2000), câmpul magnetic s-a micșorat cu 1.4%. [21]Cercetătorii creaționiști și evoluționiști explică apariția și fluctuațiile câmpului magnetic în moduri radical diferite. Profesorul de fizică Dr. Thomas Barnes este autorul unei cărți foarte cunoscute despre electromagnetism. [22] Acest cercetător creaționist afirmă că, imediat după crearea pământului, prin miezul acestuia (alcătuit, în mare parte, din fier și nichel) circula un curent electric foarte puternic. Curentul respectiv genera un câmp magnetic foarte mare. Neavând o sursă care să-l susțină, acest curent a început să piardă în mod natural energie, pe măsură ce se deplasa prin nucleul pământului. Din acest motiv, câmpul magnetic a început să se micșoreze. Cercetătorul Barnes ne arată că acest curent care se deplasează prin miezul pământului a început să își piardă din intensitate în urmă cu cel mult 10 mii de ani. În caz contrar, în perioada de la începutul creației, curentul ar fi fost suficient de puternic pentru a topi pământul. De aici deducem că pământul are o vârstă mai mică de 10 mii de ani. [23] Fizicianul Russel Humphreys extinde modelul lui Barnes, susținând că pământul a fost creat cu ajutorul apei. [24]Cercetătorul Humphreys își fundamentează observațiile științifice pe afirmațiile Bibliei (2 Petru 3:5). În săptămâna creației, Dumnezeu a transformat o parte din apa existentă în alte substanțe, facilitând apariția pământului. Însă apa este diamagnetică, întrucât are o permeabilitate magnetică foarte mică. Din aceste motive, Dumnezeu a creat apa împreună cu o serie de magneți nucleari. Acești magneți au influențat forța curentului din miezul pământului și, prin urmare, au afectat câmpul magnetic al pământului. În altă ordine de idei, fizicianul Humphreys admite că, în perioada potopului lui Noe, câmpul magnetic al pământului a fluctuat (s-a inversat) de câteva ori. Ulterior, câmpul magnetic a început să decadă cu frecvența pe care ne-o arată și măsurătorile, [25] lucru scos în evidență și de modelul lui Barnes. Spre deosebire de creaționiști, majoritatea evoluționiștilor consideră că în nucleul pământului au loc unele procese complexe care produc constant curent electric (modelul dinamului auto-sustenabil). Însă modelul dinamului nu este viabil și ridică multe dificulțăți, chiar și după zeci de ani de cercetări. De exemplu, această teorie este invalidată de măsurătorile curenților electrici din fundul mării. [26] Pe de altă parte, evoluționiștii critică teoriile lui Barnes, invocând faptul că modelul nu explică fluctuațiile câmpului magnetic din trecut. Însă nici aceștia nu oferă explicații mai coerente, ci doar presupun că inversarea câmpului magnetic s-a produs la intervale mari de timp - de milioane de ani. [27] Concluzionând, există trei argumente puternice care ne arată că modelul propus de Humphreys este superior teoriei dinamului din foarte multe puncte de vedere. În primul rând, doctorul Humphreys a prezis corect câmpurile magnetice ale mai multor planete, pe baza acestui model. În calculele sale, cercetătorul a luat în considerare masa unei planete, dimensiunea miezului și cât de bine conduce nucleul acesteia electricitatea. Doctorul Humphreys a pornit de la presupunerea că planetele au fost create cu ajutorul apei. Acestea fiind spuse, se știe că planeta Mercur are un câmp magnetic mult mai puternic decât prezice teoria dinamului, pentru o planetă care se rotește de 59 de ori mai lent decât planeta noastră. În anul 2008, nava spațială Messenger a survolat spațiul din jurul planetei Mercur. Rezultatele au arătat că planeta are un câmp magnetic puțin mai mic decât în anul 1975, când nava spațială Mariner a oferit primele detalii în acest sens. [28] Aceste măsurători au validat predicțiile făcute de doctorul Humphreys în anul 1984. [29] În aceeași perioadă, cercetătorul a calculat și câmpul magnetic al planetelor Neptun și Uranus. Predicțiile sale pentru planeta Uranus au indicat o valoare a câmpului magnetic de 100 de mii de ori mai mare decât cea rezultată din predicțiile bazate pe teoria dinamului. Însă ambele modele au fost testate în anii 1986 și 1989, când nava spațială Voyager 2 a zburat în jurul acestor planete. Rezultatele oferite în urma măsurătorilor sunt foarte similare cu cele ale doctorului Humphreys. [30] În al doilea rând, teoriile doctorului Humphreys explică lucruri care reprezintă o enigmă pentru susținătorii modelului dinamului. Un prim exemplu este cel al magnetismului lunar. [31] Evoluționiștii nu pot explica de ce luna a avut cândva un câmp magnetic puternic, în condițiile în care aceasta se rotește foarte lent, aproximativ o dată la fiecare 30 de zile. Însă modelul lui Humphreys clarifică această problemă și oferă și alte detalii interesante. Cercetătorul creaționist ne arată de ce sateliții lui Jupiter care au nucleu (miez) au câmp magnetic, în timp ce Callisto, căruia îi lipsește nucleul, nu are un câmp magnetic. [32] Un ultim aspect care arată superioritatea modelului doctorului Humphreys este problema inversării câmpului magnetic. Biblia ne spune că, atunci când potopul lui Noe a început, s-au rupt toate izvoarele Adâncului cel mare (Geneza 7:11). Geofizicianul John Baumgardner asociază acest detaliu biblic cu fenomenul geologic de separare a plăcilor tectonice, care a dus la formarea continentelor actuale. [33] Doctorul Humphreys susține că deplasarea acestor plăci tectonice a răcit brusc părțile exterioare ale nucleului pământului, cauzând inversarea rapidă a câmpului magnetic. [34]Așadar, câmpul magnetic al pământului s-a inversat și a fluctuat cel mai des în anul în care a avut loc potopul lui Noe. [35] Într-adevăr, măsurătorile arheologice efectuate pe unele entități datate între anii 1000 î. Hr. și 1000 d. Hr. ne arată că, după potopul lui Noe, după ce fluctuațiile au încetat, intensitatea câmpului magnetic a crescut progresiv, atingând un maxim în vremea lui Isus Hristos. Ulterior, câmpul magnetic al pământului a scăzut încet și continuu, până la valorile înregistrate în zilele noastre. [36] În plus, cercetătorul Humphreys a propus o metodă care să valideze modelul său: fenomenele de inversare a câmpului magnetic ar trebui identificate în roci despre care se știe că s-au răcit în câteva zile. De exemplu, într-un flux subțire de lavă, mai întâi se va răci exteriorul și va înregistra un câmp magnetic într-o direcție. Dar interiorul se va răci puțin mai târziu și va înregistra câmpul magnetic în cealaltă direcție. La trei ani de la această predicție, cercetătorii Robert Coe și Michel Prevot au identificat un strat subțire de lavă care s-a răcit în decurs de 15 zile și a înregistrat continuu o inversare de 90°. [37] Această descoperire nu a fost singulară, căci opt ani mai târziu s-a identificat o modalitate de inversare și mai rapidă a câmpului magnetic al pământului. [38] Aceste descoperiri pot să-i uimească pe evoluționiști, însă ele confirmă experimentele cercetătorului Humphreys. Acestea fiind spuse, variațiile câmpului magnetic al pământului sunt explicate mult mai satisfăcător de către teoriile propuse de cercetătorii creaționiști.
Prezența heliului în cristalele de zircon susține ipoteza unui pământ tânăr. În timpul descompunerii radioactive a uraniului și toriului din anumite roci se produce foarte mult heliu. Heliul este al doilea cel mai ușor element chimic și există doar în stare gazoasă, deci are un singur atom în moleculă (nu se combină cu alți atomi). Din aceste motive, heliul se poate propaga foarte ușor în atmosferă. Rata de difuzie a heliului este atât de mare, încât acesta ar fi trebuit să nu mai existe în rocile datate cu mai mult de 100 de mii de ani în urmă. Cu toate acestea, în timp ce analizau mostre de roci granitice din statul american New Mexico, datate în Precambrian (conform creștinilor, Precambrian reprezintă perioada dinainte de potopul lui Noe), geologii au extras mostre de cristale de zircon (silicat de zirconiu) aflate la diferite adâncimi. Aceste cristale conțin nu doar uraniu, ci și mari cantități de heliu. [39] Cu cât rocile sunt mai fierbinți, cu atât ele ar trebui să conțină mai puțin heliu. Însă cercetătorii au fost surprinși să afle că mostrele de cristale de zircon aflate la cea mai mare adâncime și deci având cea mai mare temperatură (197 grade) conțin mult mai mult heliu decât ar fi normal. Peste jumătate din heliul care ar fi putut apare în urma descompunerii radioactive a uraniului este încă prezent în acele cristale. Rata de scurgere a heliului a fost determinată prin mai multe experimente. Toate măsurătorile efectuate consideră că rata de difuziune a heliului este atât de mare încât tot heliul din cristalele de zircon ar fi trebuit să se scurgă în mai puțin de 100 de mii de ani. [40] Deoarece cristalele de zircon conțin atât de mult heliu, acestea nu pot avea 1.5 miliarde de ani vechime, așa cum ne sugerează datarea radiometrică ce folosește transformarea uraniu-plumb. Cunoscând rata de difuzie a heliului, se poate deduce că aceste cristale de zircon au o vârstă de aproximativ 6000 de ani, cu o marjă de eroare de 2000 de ani. [41] În altă ordine de idei, cantitatea scăzută de heliu din atmosferă ne arată că pământul nostru este tânăr. S-a măsurat rata de scurgere a heliului în atmosferă. [42] Și s-a demonstrat că există prea puțin heliu în atmosferă dacă presupunem că pământul are o vechime de aproximativ 4.5 miliarde de ani. [43] De fapt, dacă presupunem că la început nu exista deloc heliu în atmosferă, ar fi fost nevoie de doar 1.8 milioane de ani pentru ca acesta să se acumuleze. [44] Dar în timpul potopul lui Noe s-au eliberat în atmosferă cantități foarte mari de heliu. Așadar, heliul din atmosferă s-ar fi putut acumula în 6000 de ani și nu în 1.8 milioane de ani, dacă luăm în calcul potopul biblic. [45] Este de notat că unii evoluționișți au încercat să discrediteze aceste dovezi. De exemplu, un critic a sugerat că heliul nu a fost produs prin descompunerea radioactivă a uraniului din cristalele de zircon, ci a fost acumulat de la mineralele din jur. Însă măsurătorile ne arată că mineralele din jurul cristalelor conțin mai puțin heliu. Apoi, gazele difuzează întotdeauna din zonele cu concentrație mai mare către zonele din jur care au concentrații mai mici. [46] Un alt critic a spus că marginile cristalelor de zircon au împiedicat scurgerea heliului, care a rămas astfel în interiorul acestora. Cu toate acestea, s-a demonstrat că structura cristalelor de zircon permite scurgerea heliului. Problema heliului încă prezent este timpul insuficient pe care heliul l-a avut la dispoziție să se scurgă. [47] În final, se poate spune cu certitudine că prezența heliului în cristalele de zircon este o palmă serioasă dată teoriilor care propun un pământ bătrân.
Prezența radiocarbonului în mostrele de fosile, cărbune și diamante ne arată că pământul este tânăr. În articolul „Metode de datare radiometrică”, am văzut că o entitate care conține încă radiocarbon care poate fi detectat de către aparatele moderne de măsurare nu poate avea o vârstă mai mare de 90 de mii de ani. Cu toate acestea, s-a găsit carbon-14 în fosile datate cu câteva sute de milioane de ani în urmă. [48] Mai mult, literatura științifică a raportat 70 de situații în care s-au descoperit diferite cantități de radiocarbon în anumite mostre de materie (e. g. fosile, cărbune, marmură) considerate mai vechi de 500 de milioane de ani. [49] Totodată, s-au analizat unele mostre de lemn și cărbune fosilizat care au fost datate cu vârste între 32-350 milioane de ani. În urma investigațiilor, s-a descoperit că acestea conțin radiocarbon și că nu pot fi mai vechi de 20-50 de mii de ani. [50] Inclusiv anumite diamante datate în urmă cu miliarde de ani conțin carbon-14 și nu pot fi mai vechi de 55 de mii de ani. [51] Unii evoluționiști susțin, fără să aducă vreo probă în acest sens, că laboratoarele care au făcut datările cu carbon-14 au contaminat cu radiocarbon mostrele pe care le-au analizat, influențând astfel rezultatul datării. Totuși, aceste laboratoare care nu sunt deținute de creaționiști au aplicat diverse tratamente mostrelor analizate, pentru a se asigura că evită orice fel de contaminare. [52] În plus, alți evoluționișți cred că radiocarbonul găsit în mostrele analizate a fost generat în urma reacțiilor uraniului cu azotul prezent în aceste probe. Într-adevăr, se poate forma carbon-14 în urma unor astfel de transformări ale azotului. Însă calculele actuale ne arată că un asemenea proces nu poate produce nici de departe cantitățile de radiocarbon pe care laboratoarele le-au identificat în fosile, cărbune și diamante. [53] În final, în articolul „Metode de datare radiometrică” am analizat motivele pentru care datarea cu radiocarbon nu este foarte exactă. Estimările date de Biblie (aproximativ 6000 de ani vechime pentru pământ) par mult mai corecte, conform acelei analize. În orice caz, radiocarbonul este un martor foarte prețios al faptului că pământul este tânăr și nu are miliarde de ani, așa cum cred majoritatea evoluționiștilor.
Cantitatea de sare din oceane este incompatibilă cu modelul evoluționist. Majoritatea evoluționiștilor consideră că oceanele au peste trei miliarde de ani. Însă depozitele de sare care există în oceane sunt mult prea mici pentru ca o asemenea teorie să fie adevărată. În fiecare an, râurile, ghețarii, praful din atmosferă și cenușa vulcanică depun aproximativ 458 de milioane de tone de sare în oceanele lumii. [54] Pe de altă parte, anual sunt eliminate doar 122 de milioane de tone de sare din oceane (aproximativ 27%), prin diferite procese naturale. [55] Dacă oceanele nu ar fi conținut sare când s-au format și dacă sarea s-ar fi acumulat în trecut în același ritm precum în zilele noastre, atunci salinitatea curentă a oceanelor planetei ar fi fost atinsă într-un interval de maxim 62 milioane de ani. [56] În altă ordine de idei, presupunerile de mai sus nu țin cont de faptul că Dumnezeu a creat oceanele cu un anumit nivel de salinitate, care să le permită creaturilor marine să supraviețuiască. În plus, potopul lui Noe a depozitat o cantitate foarte mare de sare în oceane, ca urmare a proceselor de eroziune a rocilor pământului și a activităților vulcanice intense. [57] În final, modelul biblic (creație tânără, potop global) explică mult mai satisfăcător nivelul de salinitate a oceanelor din zilele noastre, spre deosebire de modelul evoluționist care este invalidat de realitatea curentă. [58]
„Paradoxul unui soare slab” susține ipoteza unui pământ tânăr. Dovezile științifice actuale ne arată că energia solară este produsă de niște reacții termonucleare care au loc în nucleul soarelui, prin care hidrogenul se transformă în heliu. Pe măsură ce hidrogenul este implicat în reacțiile de fuziune nucleară, de-a lungul unor perioade mari de timp, acesta determină o temperatură mai ridicată în interiorul soarelui. Astfel, după un anumit timp se produce mai multă energie solară și soarele strălucește mai puternic. Calculele ne arată că în urmă cu 3.5 miliarde de ani (când evoluționiștii presupun că viața a început să se dezvolte) soarele a fost mult mai slab, producând cu 17 grade mai puțin decât media temperaturilor din zilele noastre. Dar evoluționiștii recunosc că nu există vreo dovadă geologică pentru un astfel de fenomen. Însă un pământ cu vârsta de câteva mii de ani explică mult mai bine acest aparent paradox. [59]
Toate detaliile prezentate în acest articol demonstrează că planeta noastră este extrem de tânără. Cu toate acestea, Dumnezeu ne promite că acest pământ afectat de păcat va fi distrus, după judecata celor care vor învia la finalul împărăției de 1000 de ani (Apocalipsa 21:1). Dacă generația noastră va prinde revenirea lui Isus Hristos, pământul actual nu va apuca să îmbătrânească prea mult. Așa cum ne spune apostolul Ioan, Isus Hristos va crea un cer nou și un pământ nou, unde nu vor mai exista nici suferințe și nici chiar moarte. Glorie Lui!
Bibliografie
[1] Schweitzer, M. and Staedter, T. , The real Jurassic Park, Earth, June 1997, pp. 55-57
[2] Schweitzer, M. H. et al. , Heme compounds in dinosaur trabecular bone, PNAS 94:6291-6296, June 1997
[3] Wieland, C. , Sensational dinosaur blood report! , Creation 19(4): 42-43, September 1997
[4] Sid Perkins, Old Softy: Tyrannosaurus fossil yields flexible tissue, Science News 167(13): 195,26 March 2005
[5] Schweitzer, M. H. , et al. , Analyses of soft tissue from Tyrannosaurus rex suggest the presence of protein, Science 316(5822): 277-280,2007; Doyle, S. , Squishosaur scepticism squashed, creation. com/collagen, 20 April 2007
[6] Schweitzer, M. H. , et al. , Biomolecular characterization and protein sequences of the Campanian hadrosaur B. canadensis, Science 324(5927): 626-631,1 May 2009
[7] Nielsen-Marsh, C. , Biomolecules in fossil remains: Multidisciplinary approach to endurance, The Biochemist 24(3): 12-14, June 2002; Doyle, S. , The Real Jurassic Park, Creation(30): 12-15,2008
[8] Schweitzer, M. H. , Montana State University Museum of the Rockies; cited on p. 160 of Morell, V. , Dino DNA: The hunt and the type, Science 261(5118): 160-162,9 July 1993
[9] Schweitzer, cited in Science 307:1852,25 March 2005
[10] Ibidem
[11] Researchers Debate: Is It Preserved Dinosaur Tissue, or Bacterial Slime? , blogs. discovermagazine. com, 30 July 2008; Wieland, C. , Doubting doubts about the Squishosaur, 2 August 2008; Schweitzer’s review article, Blood from Stone, Scientific American, December 2010, pp. 62-69
[12] The New Answers Book 4, carte editată de Ken Ham, ediția 2013, p. 118
[13] The Science Show, ABC Radio National, 5 December 2009, www.abc.net.au
[14] Golenberg, E. M. , et al. , Chloroplast DNA sequence from a Miocene Magnolia species, Nature 344:656-658,12 April 1990; commentary by Karl J. Niklas, K. J. , Turning over an old leaf, p. 587; Wieland, C. , ’Oldest’ DNA – an exciting find! , Creation 13(2): 22-23,1991
[15] McNamara, M. et al. , Organic preservation of fossil musculature with ultracellular detail, Proceedings of the Royal Society B, 14 October 2009
[16] Wieland, C. , Best ever find of soft tissue (muscle and blood) in a fossil, 11 November 2009; Ancient muscle tissue extracted from 18 million year old fossil, www. physorg. com, 5 November 2009
[17] Vreeland, R. H. , Rosenzweig, W. D. , Powers, D. W. , Isolation of a 250 million-year-old halotolerant bacterium from a primary salt crystal, Nature 407(6806): 897-900,2000). Ei au fost surprinși să vadă că ADN-ul acestei bacterii este similar cu cel al bacteriilor moderne, Salty Saga, Creation 23(4): 15,2001
[18] The New Answers Book 4, carte editată de Ken Ham, ediția 2013, p. 129,
[19] A. L. McDonald and R. H. Gunst, An Analysis of the Earth’s Magnetic Field from 1835 to 1965, ESSA Technical Report, IER 46-IES 1, Washington, DC: U. S. Government Printing Office, 1967
[20] R. T. Merrill and M. W. McElhinney, The Earth’s Magnetic Field, London: Academic Press, 1983, p. 101-106
[21] D. Russell Humphreys, The Earth’s Magnetic Field Is Still Losing Energy, Creation Research Society Quarterly 39, no. 1 (2002): pp. 1-11
[22] Barnes, T. G. , Foundations of Electricity and Magnetism, 3rd ed. , El Paso, Texas, 1977
[23] Jonathan Sarfati, The Greatest Hoax on Earth, octombrie 2014, pp. 209-210
[24] Humphreys, D. R. , The creation of planetary magnetic fields, CRSQ 21(3): 140-149,1984
[25] Jonathan Sarfati, The Greatest Hoax on Earth, octombrie 2014, p. 211
[26] L. J. Lanzerotti et al. , Measurements of the Large-Scale Direct-Current Earth Potential and Possible Implications for the Geomagnetic Dynamo, Science 229, no. 4708 (1985): pp. 47-49
[27] D. Russell Humphreys, Can Evolutionists Now Explain the Earth’s Magnetic Field? , Creation Research Society Quarterly 33, no. 3 (1996): pp. 184-185
[28] Humphreys, D. R. , Mercury’s magnetic field is young! , 26 August 2008, creation. com
[29] Humphreys, D. R. , The creation of planetary magnetic fields, CRSQ 21(3): 140-149,1984
[30] D. R. Humphreys, Good news from Neptune: the Voyageur 2 measurements, CRSQ 27(1): 15-17,1990; N. F. Ness et al. , Magnetic fields at Uranus, Science 233:85-89,1986; A. J. Dessler, Does Uranus have a magnetic field? , Nature 319:174-175,1986; R. A. Kerr, The Neptune system in Voyager’s after glow, Science 245:1450-51
[31] Hood L. L. , The enigma of lunar magnetism, Eos 62(16): 161-163
[32] Magnetic moon findings support creationist’s theory, Focus, Creation 19(4): 8,1997
[33] Probing the earth’s deep places, Creation 19(3): 40-43, June 1997
[34] D. R. Humphreys, Reversals of the earth’s magnetic field during the Genesis Flood, Proceedings of the First International Conference on Creationism, Creation Science Fellowship, Pittsburgh, 2:113-126,1986
[35] D. R. Humphreys, Discussion of John Baumgardner, Numerical simulation of the large-scale tectonic changes accompanying the Flood, Proceedings of the First International Conference on Creationism, Creation Science Fellowship, Pittsburgh, 2:29,1986
[36] Jonathan Sarfati, The Greatest Hoax on Earth, octombrie 2014, p. 213
[37] R. S. Coe, M. Prevot, Evidence suggesting extremely rapid field variation during a geomagnetic reversal, Earth and Planetary Science 92(3/4): 292-298, Aprilie 1989; Dr. Andrew Snelling, Fossil magnetism reveals rapid reversals of the earth’s magnetic field, Creation 13(3): 46-50,1991; The Earth’s magnetic field and the age of the Earth, Creation 13(4): 44-48,1991
[38] R. S. Coe, M. Prevot, P. Camps, New evidence for extraordinarily rapid change of the geomagnetic field during a reversal, Nature 374(6564): 687-692,1995; A. Snelling, The principle of ‘least astonishment’, Journal of Creation 9(2): 138-139,1995
[39] R. V. Gentry, G. L. Glish, and E. H. McBay, Differential Helium Retention in Zircons: Implications for Nuclear Waste Containment, Geophysical Research Letters 9, no. 10 (1982): pp. 1129-1130
[40] S. W. Reiners, K. A. Farley, and H. J. Hicks, He Diffusion and (U-Th)/He Thermochronometry of Zircon: Initial Results from Fish Canyon Tuff and Gold Butte, Nevada, Tectonophysics 349, no. 1-4 (2002): pp. 297-308; D. Russell Humphreys et al. , Helium Diffusion Rates Support Accelerated Nuclear Decay, in Proceedings of the Fifth International Conference on Creationism, R. L. Ivey Jr. , ed. Pittsburgh, PA: Creation Science Fellowship, 2003, pp. 175-196; D. Russell Humphreys, Young Helium Diffusio Age of Zircons Supports Accelerated Nuclear Decay, in Radioisotopes and the Age of the Earth: Results of a Young-Earth Creationist Research Initiative, L. Vardiman, A. A. Snelling, and E. F. Chaffin, eds. El Cajon, CA: Institute for Creation Research, and Chino Valley, AZ: Creation Research Society, 2005, pp. 25-100
[41] Humphreys et al. , Helium Diffusion Rates Support Accelerated Nuclear Decay; Humphreys, „Young Helium Diffusion Age of Zircons Supports Accelerated Nuclear Decay”
[42] G. E. Hutchinson, Marginalia, American Scientist 35 (1947): p. 118; Melvin A. Cook, Where Is the Earth’s Radiogenic Helium? , Nature 179, no. 4557 (1957): p. 213
[43] J. C. G. Walker, Evolution of the Atmosphere, London: Macmillan, 1977; J. W. Chamberlain and D. M. Hunten, Theory of Planetary Atmospheres, 2nd edition, London: Academic Press, 1987
[44] Larry Vardiman, The Age of the Earth’s Atmosphere: A Study of the Helium Flux Through the Atmosphere, El Cajon, CA: Institute for Creation Research, 1990
[45] Morris, The Young Earth, pp. 83-85; DeYoung, Thousands... Not Billions, pp. 65-78; Andrew Snelling, Earth’s Catastrophic Past: Geology, Creation and the Flood, pp. 887-890
[46] D. Russell Humphreys, Helium Diffusion Age of 6,000 Years Supports Accelerated Nuclear Decay, Creation Research Society Quarterly 41, no. 1 (2004): pp. 1-16
[47] D. Russell Humphreys, Critics of Helium Evidence for a Young World Now Seem Silent, Journal of Creation 24, no. 1,2010, pp. 14-16; D. Russell Humphreys, Critics of Helium Evidence for a Young World Now Seem Silent? , Journal of Creation 24, no. 3,2010, pp. 35-39
[48] Robert L. Whitelaw, Time, Life, and History in the Light of 15,000 Radiocarbon Dates, Creation Research Society Quarterly 7, no. 1,1970, pp. 56-71
[49] Paul Giem, Carbon-14 Content of Fossil Carbon, Origins 51,2001, pp. 6-30
[50] John R. Baumgardner et al. , Measurable – C14 in Fossilized Organic Materials: Confirming the Young Earth Creation-Flood Model, in Proceedings of the Fifth International Conference on Creationism, R. L. Ivey, Jr. , ed. Pittsburgh, PA: Creation Science Fellowship, 2003, pp. 127-142
[51] John R. Baumgardner, C-14 Evidence for a Recent Global Flood and a Young Earth, in Radioisotopes and the Age of the Earth: Results of a Young-Earth Creationist Research Initiative, pp. 587-630
[52] Andrew A. Snelling, Radiocarbon Ages for Fossil Ammonites and Wood in Cretaceous Strata near Redding, California, Answers Research Journal 1,2008, pp. 123-144
[53] Baumgardner, C-14 Evidence for a Recent Global Flood and a Young Earth, pp. 614-616
[54] M. Meybeck, Concentrations des eaux fluvials en majeurs et apports en solution aux oceans, Revue de Geologie Dynamique et de Geographie Physique 21, no. 3,1979, p. 215
[55] F. L. Sayles and P. C. Mangelsdorf, Cation-Exchange Characteristics of Amazon with Suspended Sediment and Its Reaction with Seawater, Geochimica et Cosmochimica Acta 43,1979, pp. 767-779
[56] Steven A. Austin and D. Russell Humphreys, The Sea’s Missing Salt: A Dilemma for Evolutionists, in Proceedings of the Second International Conference on Creationism, pp. 17-33
[57] Morris, The Young Earth, pp. 85-87; Andrew Snelling, Earth’s Catastrophic Past: Geology, Creation and the Flood”, pp. 879-881
[58] Stuart A. Nevins (Steven A. Austin), Evolution: The Oceans Say No! , Impact no. 8, Santee, CA: Institute for Creation Research, 1973
[59] The New Answers Book 4, carte editată de Ken Ham, ediția 2013, p. 119