Geologia s-a cristalizat ca știință în a doua parte a secolului al XVIII-lea. Câțiva dintre cei mai influenți geologi ai acelor vremuri (James Hutton, Charles Lyell) au promovat principiile uniformitarianismului, care afirmă că prezentul este cheia interpretării trecutului. Mai exact, acești oameni de știință au susținut că entități precum straturile de roci, canioanele sau munții s-au format pe parcursul a milioane de ani. În acest articol, voi prezenta șapte procese geologice despre care evoluționiștii afirmă că sunt lente și că au loc gradual, pe parcursul a milioane de ani, dar care se pot desfășura într-un timp foarte scurt. Multe dintre ideile prezentate mai jos au fost preluate din articolul geologului John Whitmore, „Aren’t Millions of Years Required for Geological Processes?”, despre care am amintit anterior.
Litificarea este procedeul prin care sedimentele rezultate în urma eroziunii (nisip, pietriș, noroi) devin roci rigide. Sedimentele implicate în procesul de litificare sunt pline de spații deschise (pori), umplute cu apă sau aer. Litificarea acționează pentru a îndepărta apa din spațiul porilor, pentru a reduce acest spațiu și pentru a-l înlocui cu un mineral solid (de obicei calcit sau cuarț). Acest proces nu depinde atât de mult de timp, ci mai degrabă de existența mineralelor solide care să faciliteze procesul de cimentare a rocii, după ce apa este îndepărtată. Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, sedimentele se pot transforma rapid în roci. În literatura creaționiștilor există multe exemple de roci care s-au format rapid. S-a raportat prezența unor șuruburi, ancore și cărămizi în rocile anumitor plaje. [1] Pe de altă parte, și calcarele cimentate de pe fundul oceanelor sunt rezultatele unui proces de litificare rapidă. [2]
Procesele de formare a straturilor subțiri de roci nu sunt neapărat lente și nu trebuie să se întindă pe durate mari de timp. Straturile de roci pot apărea și foarte rapid, în urma unor catastrofe. În 18 mai, anul 1980, a erupt vulcanul Sfânta Elena, din sudul statului american Washington. Acest fenomen este unul dintre cele mai documentate științific, întrucât s-a produs destul de recent. [3] Vulcanul a rămas activ din punct de vedere geologic și în anii următori. În timpul erupțiilor violente ale acestuia, au fost aruncate în aer cantități imense de material vulcanic (lavă, cenușă și pietre) cu o viteză impresionantă. Mai mult, în urma erupțiilor s-au format straturi subțiri de roci vulcanice, din materialul aruncat de vulcan. [4] De regulă, geologii consideră că astfel de straturi sunt rezultatul unor procese lente, care au loc pe durate mari de timp. Cu toate acestea însă, în acest caz rocile s-au format foarte rapid, ca urmare a unei catastrofe neprevăzute.
Eroziunea rocilor se referă la procesul de degradare a solului, care constă în desprinderea particulelor neconsolidate și îndepărtarea lor, în urma acțiunii unor agenți externi (apa, vântul, gheața, valurile). Privind la structura unui canion, unii geologi consideră că râul din fundul defileului a tăiat canionul, pe parcursul unor perioade mari de timp. [5] Aceștia presupun că în trecut nu au avut loc catastrofe majore, chiar dacă există suficiente exemple de asemenea calamități care s-au întâmplat recent. Totuși, în zilele noastre, tot mai mulți geologi realizează că o mare parte dintre canioane s-au format într-un timp mai scurt, ca urmare a catastrofelor. Într-adevăr, atunci când au loc anumite dezastre naturale (tsunami, cutremure, inundații, uragane), apa și vântul pot eroda foarte repede solul. De exemplu, în urma erupțiilor vulcanului Sfânta Elena, din statul Washington, în anii 1980-1982, s-a observat formarea rapidă a unui canion de 30 de metri adâncime în rocă bazaltică dură. [6] Canionul a fost tăiat de fluxul de noroi și materie vulcanică care a apărut în urma erupțiilor și nu de pârâul care se află în fundul defileului. Mai mult, topografia acestui canion este foarte asemănătoare cu cea a Marelui Canion. De aceea, este rezonabil să considerăm că Marele Canion s-a format prin aceleași procese precum celelalte canioane mai mici. [7] În altă ordine de idei, în urma inundațiilor masive din statul Texas, în anul 2002, râul Guadalupe și-a crescut mult debitul. Prin urmare, viiturile produse de râul Guadalupe au generat un canion de peste 1600 metri lungime care avea, pe alocuri, 15 metri adâncime (canionul Lake George). Este important de menționat că procesul de eroziune a acționat asupra rocilor de calcar solid în doar câteva zile. [8] Și alte canioane s-au format extrem de rapid, în condiții destul de asemănătoare: canionul Providence, din Georgia[9]sau canionul Burlingame, din Walla Walla, Washington. [10] Chiar și Wikipedia, o sursă care este puternic influențată de gândirea seculară, recunoaște că cele mai spectaculoase canioane de pe pământ s-au format rapid în urma unor inundații foarte mari din vechime, după modelul canionului Lake George. [11] Se observă că Wikipedia nu admite că potopul lui Noe a declanșat procesele care au dus la formarea celor mai mari canioane de pe planeta noastră. Cu toate acestea, Wikipedia recunoaște că asemenea forme de relief au apărut rapid, în urma unor catastrofe, și că nu s-au format prin eroziune lentă, de-a lungul a milioane de ani de evoluție.
Procesul de fosilizare a unui organism mort trebuie să se întâmple foarte rapid, altfel acesta se poate dezintegra. Tafonomia este o ramură a geologiei care studiază condițiile de fosilizare a viețuitoarelor. S-a observat, în repetate rânduri, că organismele cu țesuturi moi pot fi distruse în totalitate într-un timp foarte scurt de la moartea lor. În absența prădătorilor, bacteriile și alți microbi pot șterge urmele unui organism cu țesuturi moi în aproape orice tip de mediu. [12] Acestea fiind spuse, pentru ca un asemenea organism decedat să fie fosilizat, el trebuie îngropat imediat după moarte, ca să fie ferit de descompunere. Într-adevăr, în registrul global de fosile există unele depozite de fosile care s-au păstrat foarte bine. Este unanim recunoscut faptul că cele mai multe dintre aceste depozite s-au format în urma unor catastrofe, prin îngroparea rapidă a viețuitoarelor moarte. [13] Chiar și în laborator, cercetătorii au reușit să fosilizeze viețuitoare cu țesuturi moi într-un timp foarte scurt. [14] În altă ordine de idei, părțile mai dure ale unor viețuitoare decedate (e. g. cochiliile melcilor, coaja scoicilor) rezistă mai mult timp chiar dacă nu sunt îngropate. Există scoici cu coajă mai groasă care sunt mai durabile decât cele cu coajă subțire. Dacă registrul de fosile s-ar fi format în urma unor procese lente de fosilizare, acesta ar trebui să conțină un număr mult mai mare de scoici mai durabile, mai groase. Unii cercetători au testat această ipoteză utilizând o bază de date (Paleobiology Database) care conține detalii despre fosilele din întreaga lume, din toate erele geologice. Contrar așteptărilor, aceștia au descoperit că baza de date conține cantități de coji de scoici groase și subțiri în proporții egale. [15] O explicație pe care acești cercetători nu au luat-o în considerare, dar care este susținută de concluziile raportului lor, este faptul că o mare parte din registrul de fosile a fost generat în timpul potopului lui Noe, când multe viețuitoare au fost îngropate foarte repede. Este de înțeles că organismele care trăiesc la o adâncime mai mare pot fi îngropate și fosilizate mai ușor. Din acest motiv, registrul de fosile conține organisme marine în proporții de aproximativ 95%. [16] Pe de altă parte, reptilele și amfibienii tind să se scufunde, spre deosebire de păsări sau mamifere care au tendința să plutească, căci organismele lor sunt mai puțin dense. Prin urmare, organismele reptilelor și ale amfibienilor pot fi fosilizate mai ușor decât cele ale mamiferelor sau păsărilor. Acestea din urmă sunt mai predispuse să se descompună, să putrezească. [17] În final, așa cum arătat și în alte articole, există organisme care au fost îngropate și fosilizate atât de rapid, încât nu au avut timp să își termine activitățile pe care le făceau. Un astfel de exemplu este reprezentat de nouă perechi de broaște țestoase care au fost omorâte și fosilizate în timp ce se împerecheau. [18] În registrul de fosile există mai multe situații similare care sunt explicate mult mai bine de existența catastrofelor globale (e. g. potopul lui Noe).
Stalactitele și stalagmitele sunt formațiuni geologice care provin din depozite de carbonat de calciu. Carbonatul de calciu este prezent în pietrele de calcar și în anumite minerale, precum calcitul. Deseori, stalactitele și stalagmitele apar în peșterile de calcar. Apa de ploaie care se scurge prin sol intră în contact cu dioxidul de carbon și cu roca de calcar, pe care o dizolvă. În urma acestui proces se formează bicarbonatul de calciu, care este mai solubil în apă decât carbonatul de calciu. Această caracteristică a bicarbonatului de calciu permite formarea unor astfel de structuri carstice. Stalactitele apar în partea de sus a peșterii, de unde încep să coboare. Începutul unei stalactite este o picătură de apă mineralizată. Pe măsură ce picăturile cad, acestea produc urme de calcit. De-a lungul anilor, după căderea repetată a picăturilor mineralizate, se depune și se acumulează tot mai mult calcit. Aceste formațiuni depuse devin tot mai mari și au forme diferite, forma conului fiind frecvent întâlnită. Pe de altă parte, stalagmitele sunt formațiuni care provin de la sol și se dezvoltă în sus. Ca și stalactitele, stalagmitele pornesc de la o picătură mineralizată cu calcit. Aceste picături acumulează în cădere depozite de calcit succesiv. În altă ordine de idei, stalagmitele sunt mai masive decât stalactitele. Datorită procesului lor de formare, aceste structuri geologice au fie o formă rotunjită, fie sunt neregulate. Unii cercetători afirmă că aceste formațiuni geologice s-au format lent, pe parcusul a milioane de ani, invocând principiul uniformitarianismului. Cu toate acestea, există dovezi că asemenea structuri carstice se pot dezvolta mult mai repede. Un specialist în studiul peșterilor, Jerry Trout, a raportat că a monitorizat o stalactită care a crescut câțiva cm în doar câteva zile. [19] Mai mult, la începutul anilor 1950, o sticlă a fost lăsată în peșterile Jenolan din Australia. Aceasta este deja acoperită cu un strat gros de calcit și devine tot mai groasă, luând forma unei stalagmite. [20] În final, și geologul Emil Silvestru afirmă că în mina de aur Cripple Creek din Colorado s-au format stalactite și stalagmite de peste un metru în mai puțin de 100 de ani. [21]
Unii oameni de știință afirmă că diamantele au jumătate din vârsta pământului și că alte pietre prețioase, precum opalul, au milioane de ani vechime. [22] Bineînțeles, nu există dovezi reale în acest sens, ci doar niște presupoziții care își au rădăcinile în pseudoștiința numită uniformitarianism. Este cunoscut faptul că unele companii, precum Apollo Diamond Incorporated din Massachusetts și Gemesis Corporation din Florida, sunt capabile să creeze diamante în doar câteva zile. [23] În plus, în laborator pot fi fabricate foarte rapid și tot felul de pietre prețioase sintetice, precum rubinele, topazul sau smaraldul. [24] Și cercetătorul Len Cram a reușit să creeze opal în doar câteva săptămâni. [25] În final, pietrele prețioase se pot forma și în mod natural, în timpul erupțiilor vulcanice. Într-adevăr, după erupția vulcanului Sfânta Elena au apărut o sumedenie de pietre prețioase care s-au format din cauza căldurii rapide și a presiunii. Cercetătorul Andrew Snelling a studiat acest fenomen și a explicat procesul de formare rapidă a diamantelor, după erupțiile vulcanice. [26]
Nici recifele de corali nu au nevoie de milioane de ani pentru a se forma. Conform afirmațiilor geologului și doctorului John Whitmore, profesor la universitatea Cedarville, în anumite condiții, recifele de corali se pot dezvolta foarte rapid. De fapt, recifele de corali reprezintă fomațiuni de rocă subacvatică formate și crescute prin sedimentarea scheletelor calcaroase ale coralilor. Unele recife de corali sunt foarte mari și groase. De exemplu, Marea Barieră de Corali de pe continentul australian are o grosime de 55 metri în largul coastei Australiei. [27] Însă, conform unor studii, coralii pot crește începând de la 99 mm până la 432 mm în fiecare an. [28] Mai mult, au fost găsite acumulări mari de corali pe navele scufundate în cel de-al doilea război mondial, după doar câteva decenii. [29] În plus, coloniile Acropora au ajuns la un diametru de 60-80 cm, în mai puțin de cinci ani de studii experimentale. [30] Nu în ultimul rând, atolul Enewetak, cel mai gros recif cunoscut, ar fi avut nevoie de 3240 de ani pentru a se ridica de pe fundul oceanului. [31]
Mulți geologi moderni contrazic o parte dintre ideile prin care Charles Lyell a devenit celebru. Acești cercetători realizează că majoritatea structurilor geologice de pe planetă s-au format rapid, în urma catastrofelor. Ei ar dori să abandoneze sistemul de gândire uniformitarianist, însă nu vor să renunțe la credința tradițională în milioane de ani de evoluție a pământului. [32] De aceea, astfel de cercetători nu vor da dreptate Bibliei niciodată. Mai degrabă, aceștia încearcă să introducă milioanele de ani în altă parte. De exemplu, în concepția lui Derek Ager, au existat milioane de ani între procesele care au generat structurile geologice cunoscute. Aceste perioade mari de timp au fost întrerupte de diverse catastrofe care au cauzat procesele despre care am amintit anterior. [33] Acești oameni de știință susțin că straturile de roci din diverse ere geologice (care s-au format în urma unor catastrofe) sunt separate de milioane de ani de inactivitate. Însă așa cum am arătat în articolele anterioare, nu există vreo explicație pentru astfel de durate mari de timp, în afara credinței oarbe în această dogmă. Întrucât procesele geologice nu demonstrează existența milioanelor de ani de evoluție, materialiștii au introdus aceste durate mari de timp în singurul loc rămas disponibil, adică între aceste procese. În articolul următor, voi prezenta câteva argumente care ne arată că pământul este tânăr și care invalidează orice presupuneri în legătură cu existența milioanelor de ani între procesele geologice.
Bibliografie
[1] K. A. Rasmussen, I. G. Macintyre, L. Prufert, and V. V. Romanovsky, Late Quaternary Coastal Microbialites and Beachrocks of Lake Issyk-Kul, Kyrgyzstan; Geologic, Hydrographic, and Climatic Significance, Geological Society of America Abstracts with Programs 28, no. 7 (1996): 304
[2] J. A. M. Kenter, P. G. Della, and P. M. Harris, Steep Microbial Boundstone-dominated Platform Margins; Examples and Implications, Sedimentary Geology 178, no. 1-2 (2005): 5-30
[3] P. W. Lipman and D. R. Mullineaux, eds. , The 1980 Eruptions of Mount St. Helens, Washington, U. S. Geological Survey Professional Paper 1250 (Washington, D. C. : United States Government Printing Office, 1981); S. A. Austin, ed. , Grand Canyon: Monument to Catastrophe, (Santee, CA: Institute for Creation Research, 1994), p. 284; H. G. Coffin, Erect Floating Stumps in Spirit Lake, Washington, Geology 11 (1983): 298-299
[4] S. A. Austin, Mt. St. Helens and Catastrophism, Impact, July 1986, online at www.icr.org/article/261/
[5] Albert Piltz and Roger Van Bever, Discovering Science 5, Columbus OH: Charles E. Merrill Publishing Co. , 1970, p. 196; Richard Kalinowski, Mexico’s Copper Canyon
[6] John Morris and Steven A. Austin, Footprints in Ash, Green Forest, AR: Master Books, 2003, p. 70
[7] Austin, Grand Canyon: Monument to Catastrophe, 1994, pp. 83-110
[8] Michael P. Lamb and Mark A. Fonstad, Rapid Formation of a Modern Bedrock Canyon by a Single Flood Event, Nature Geoscience, June 20,2010, p. 4, DOI: 10.1038/NGEO894
[9] Rebecca Gibson, Canyon Creation, September 1,2000
[10] John Morris, A Canyon in Six Days, September 1,2002
[11] Wikipedia, Entry: Canyon Lake Gorge, 2015
[12] S. M. Kidwell and K. W. Flessa, The Quality of the Fossil Record: Populations, Species, and Communities, Annual Reviews of Ecology and Systematics 26 (1995): 269-299; P. A. Allison and D. E. G. Briggs, eds. , Taphonomy: Releasing the Data Locked in the Fossil Record, New York: Plenum Press, 1991
[13] C. E. Brett and A. Seilacher, Fossil Lagerstätten: A Taphonomic Consequence of Event Stratification, in Cycles and Events in Stratigraphy, eds. G. Einsele, W. Ricken, and A. Seilacher, Berlin: Springer-Verlag, 1991, pp. 283-297
[14] Man-Made Fossils, New York Times, Science Watch, March 9,1993, http://www. nytimes. com/1993/03/09/science/science-watch-man-made-fossils. html
[15] A. K. Behrensmeyer, F. T. Fursich, R. A. Gastaldo, S. M. Kidwell, M. A. Kosnik, M. Kowalewski, R. E. Plotnick, R. R. Rogers, and J. Alroy, Are the Most Durable Shelly Taxa also the Most Common in the Marine Fossil Record? Paleobiology 31 (2005): 607-623
[16] Andrew Snelling, Where Are All the Human Fossils? , Creation 14(1): 28-33, December 1991; John Morris, The Young Earth, Green Forest, AR: Master Books, 2002, p. 71
[17] capitolul Doesn’t the Order of Fossils in the Rock Record Favor Long Ages? , din cartea editată de către Ken Ham în 2008, The New Answers Book 2, pp. 341-354
[18] Brian Switek, Sex Locked in Stone, Nature, 20 June 2012, http://www.nature.com/news/sex-locked-in-stone-1.10850
[19] Marilyn Taylor, Descent, Arizona Highways, January 1993, p. 11
[20] Bottle Stalagmite, Answers in Genesis, March 1,1995, originally published in Creation magazine, vol. 17, no. 2, March 1995
[21] Emil Silvestru, The Cave Book, Green Forest, AR: Master Books, 2008, p. 46
[22] Diamonds Grow Like Trees, but Over Millions of Years, Physics. org, September 16,2013; K. Jetter, GIA graduate gemologist and accredited jewelry designer, The Truth About Opals, Elite Traveler, Santa Fe, New Mexico
[23] Greg Hunter and Andrew Paparella, Lab-Made Diamonds Just Like Natural Ones, September 9,2015, ABC News Internet Ventures, produced for Good Morning America
[24] Synthetic and Artificial Gemstone Growth Methods: In-Depth Treatment Information, Jewelry Television online, July 2012
[25] Andrew Snelling, Creating Opals, Creation ex nihilo 17, no. 1, Dec. 1994:14-17
[26] Andrew Snelling, Diamonds - Evidence of Explosive Geological Processes, Creation, vol. 16, no. 1, December 1993:42-45
[27] P. Read and A. Snelling, How Old Is Australia’s Great Barrier Reef? , Creation Ex Nihilo, November 1985, pp. 6-9
[28] A. A. Roth, Origins, Hagerstown, MD: Review and Herald Publishing Association, 1998, p. 237
[29] S. A. Earle, Life Springs from Death in Truk Lagoon, National Geographic 149, no. 5 (1976): 578-603
[30] H. E. Fox, Rapid Coral Growth on Reef Rehabilitation Treatments in Komodo National Park, Indonesia, Coral Reefs 24:263,2005
[31] John Whitmore, Aren’t Millions of Years Required for Geological Processes? în cartea The New Answers Book 2, editată de Ken Ham, în 2008, pp. 240-242
[32] K. J. Hsu, Actualistic Catastrophism, Sedimentology 30 (1983): 3-9; P. D. Krynine, Uniformitarianism Is a Dangerous Doctrine, Journal of Sedimentary Petrology 26, no. 2 (1956): 184; J. H. Shea, Twelve Fallacies of Uniformitarianism, Geology 10 (1982): 455-460
[33] D. V. Ager, The Nature of the Stratigraphical Record, 2nd edition, London: MacMillan Press, 1981, pp. 106-107