Metodele de datare radiometrică sunt folosite pe scară largă la nivel mondial, pentru a detecta atât vârsta pământului, cât și vechimea straturilor de roci și a registrului de fosile. În continuare, voi prezenta șapte perspective menite să ne ofere o imagine cât mai obiectivă asupra problemei dezbătute (concepte teoretice necesare pentru înțelegerea tematicii, radioactivitatea și rolul acesteia în calcularea vârstei pământului, datarea radiometrică bazată pe transformarea potasiu-argon, metode izocrone de datare, fundamentul șubred al modelelor moderne de datare, datarea cu radiocarbon, presupuneri îndoielnice ale metodei de datare bazate pe radiocarbon).
Câteva concepte de chimie se pot dovedi necesare pentru o mai bună înțelegere a subiectului prezentat. Atomul este cea mai mică parte a materiei care reprezintă un element chimic. Fiecare atom este format dintr-un nucleu și dintr-un număr de electroni care sunt legați de nucleu. Nucleul este format din unul sau mai mulți protoni și, de regulă, dintr-un număr similar de neutroni. Peste 99.9% din masa unui atom este concentrată în nucleu. Protonii au sarcină electrică pozitivă, neutronii nu au sarcină electrică, iar electronii au sarcină electrică negativă. Dacă numărul de protoni ai unui atom este diferit de numărul de electroni, acest atom este considerat ion (dacă numărul de electroni este mai mare decât numărul de protoni, atomul respectiv are o sarcină totală negativă; altfel, acesta are o sarcină totală pozitivă). Dacă însă numărul de protoni ai unui atom este egal cu numărul de electroni, atomul respectiv este neutru din punct de vedere electric. Numărul de protoni din nucleu definește elementul chimic căruia îi aparține atomul. De exemplu, toți atomii de carbon au șase protoni, toți atomii de azot au șapte protoni și toți atomii de oxigen au opt protoni. Numărul de electroni influențează proprietățile magnetice ale unui atom. De fapt, atomii se pot atașa unul de altul prin legături chimice pentru a forma compuși chimici, cum ar fi moleculele. Multe dintre modificările fizice observate în natură sunt datorate capacității atomilor de a se asocia și de a se disocia. Pe de altă parte, numărul de neutroni definește izotopul elementului. De exemplu, atomul de carbon poate avea șase (carbon-12), șapte (carbon-13) sau opt (carbon-14) neutroni, dar va avea mereu șase protoni. Masa atomică a izotopilor este dată de suma numărului de protoni și neutroni, căci electronii nu contribuie semnificativ la masa unui atom (e. g. izotopul carbon-14 are masa atomică 14).
Radioactivitatea este un rezultat al dezintegrării radioactive a nucleelor atomilor. Anumiți izotopi ai unor atomi sunt instabili (izotopi radioactivi). Din cauza structurii lor, de obicei a surplusului de neutroni, aceștia pot suferi fenomenul de dezintegrare radioactivă. În urma acestui proces, atomii unui element radioactiv instabil (părinte) se transformă în atomi ai unui element stabil care nu este radioactiv (copil). Uneori, transformarea este directă, precum în cazul carbonului radioactiv care migrează într-o formă stabilă de azot. Alteori, transformarea implică o serie de pași intermediari, când se obțin elemente intermediare radioactive, precum în cazul uraniului radioactiv care se transformă într-o formă stabilă de plumb. Perioada de înjumătăţire a unui izotop radioactiv este intervalul de timp în care jumătate din cantitatea de material radioactiv format din acel radioizotop (părinte) se descompune în alt element chimic (copil), ca urmare a dezintegrării radioactive. La finalul acestei perioade de timp, jumătate din atomii elementului părinte se vor transforma în atomi ai elementului copil. După încă un astfel de interval de timp, jumătate din atomii rămași în elementul părinte se vor transforma în atomi ai elementului copil. Dacă presupunem că elementul copil nu a avut atomi la începutul procesului de transformare, după prima perioadă de înjumătățire va exista un raport de ½ la ½ între cantitatea de atomi din elementul copil și cea din elementul părinte. După încă un astfel de ciclu, raportul va fi de ¾ la ¼. Pe măsura trecerii timpului, acest raport va fi tot mai mare. Așa cum afirmă și cercetătorul Jim Mason, [1] cunoscând lucrurile descrise mai sus, este nevoie de două informații pentru a calcula vârsta rocilor pământului. În primul rând, trebuie măsurat raportul între atomii elementului copil și cei ai elementului părinte, dintr-o mostră de rocă. Pentru a efectua astfel de măsurători, se folosesc instrumente speciale (spectrometre). Dacă se obține acest raport, se poate calcula numărul de intervale de timp care au trecut de când a început procesul de transformare a elementelor radioactive. În al doilea rând, trebuie cunoscută valoarea exactă a unui interval de timp (în secunde, minute, ore, zile sau ani) asociat cu procesul de transformare a unui element părinte într-un element copil. Și aceste valori pot fi calculate cu exactitate, folosind detectoare care măsoară intensitatea radiației produsă în timpul procesului de transformare. Astfel, în cazul unor transformări radioactive standard care sunt utilizate pentru determinarea vechimii rocilor geologice, au fost calculate valorile intervalelor de timp pentru o perioadă de înjumătățire: potasiu-argon (1.248 miliarde de ani), rubidiu-stronțiu (48.8 miliarde de ani), uraniu-plumb (4.468 miliarde de ani). Dacă dispunem de aceste informații, am putea determina vârsta rocilor pământului prin metodele de datare radiometrică. De exemplu, în cazul transformării postasiu-argon, se presupune că rocile nu conțin argon în momentul formării. Apoi se măsoară cantitățile de potasiu și de argon care există la momentul curent în roca respectivă, utilizând instrumente speciale de măsurare (spectrometre). În plus, se știe și valoarea perioadei de înjumătățire potasiu-argon. Se poate deci calcula numărul de perioade de înjumătățire în care s-a ajuns la conținutul actual de argon din rocă (căci se presupune că roca nou formată nu conținea argon). În final, vârsta rocii se deduce din numărul de perioade de înjumătățire.
Înainte să se folosească o tehnică de măsurare, se recomandă ca aceasta să fie mai întâi testată pe cantități cunoscute. În cazul metodelor de datare radiometrică, ar trebui efectuate teste pe roci a căror vârstă este deja cunoscută. În anul 1997, un grup de opt cercetători creaționiști (RATE – Radioisotopes and the Age of The Earth) au început să investigheze vârsta pământului și modul în care evoluționiștii folosesc metodele de datare radiometrică. Acest grup este format din: Andrew Snelling și Steven Austin (doctori în geologie), John Baumgardner (doctor în geofizică), Russell Humphreys, Eugene Chaffin și Donald DeYoung (doctori în fizică), Larry Vardiman (doctor în știința atmosferică) și Steven Boyd (doctor în limba ebraică). Rezultatele acestor investigații au scos la iveală date cenzurate sau ignorate de către evoluționiști, care afectează puternic credibilitatea metodelor de datare radiometrică. [2] Un prim exemplu este cel al unor roci vulcanice formate în muntele St. Helens (Washington, SUA) în anii 1984-1986. Cercetătorii au calculat vârsta acestor roci utilizând metoda de datare radiometrică bazată pe transformarea potasiu-argon. Pe lângă analizele întregii roci, s-au făcut și măsurători separate pentru mai multe minerale. Rezultatele obținute au fost incredibile, mineralele având vârste cuprinse în intervalul 0.35-2.8 milioane de ani. [3] Un alt exemplu analizat de către cercetători este cel al rocilor din muntele Ngauruhoe, unul dintre cei mai activi vulcani din nordul Noii Zeelande. Au fost datate mai multe mostre de lavă solidificată, utilizând tehnica bazată pe transformarea potasiu-argon. Se știe că aceste roci s-au format în timpul erupțiilor din anii 1949,1954 și 1975. Rocile au fost trimise la un laborator comercial foarte respectat (Geochron Laboratories in Cambridge, Massachusetts) care, după analize repetate, le-a atribuit o vechime în intervalul 0.27-3.5 milioane de ani. [4] Însă vârsta reală a acestor roci este de sub 100 de ani. În plus, cercetătorul Andrew Snelling a identificat și alte erori pe care le produce datarea care are la bază transformarea potasiu-argon: roci formate în vulcanul Etna din Sicilia, în jurul anului 1972, datate cu 210.000-490.000 de mii de ani în urmă; roci formate în vulcanul Kilauea Iki din Hawaii, în jurul anul 1959, datate cu 1.7-15.3 milioane de ani în urmă. [5] În concluzie, dacă aceste metode de datare radiometrică furnizează asemenea erori în cazul unor roci a căror vechime este cunoscută, nu putem avea încredere că ar oferi rezultate corecte în cazul unor roci a căror vechime nu este cunoscută.
Metodele izocrone de datare se folosesc atunci când există mai multe mostre de roci care s-au format în același timp, dar au diferite caracteristici (condiții inițiale). Aceste metode se aplică în cazurile în care, pe lângă izotopul care apare în urma procesului radioactiv (copil), mai există un izotop stabil (frate) care se formează în mod natural. Izotopii frate și copil corespund aceluiași element chimic. La datarea radiometrică bazată pe transformarea potasiu-argon se presupune că rocile nu conțin argon în momentul formării. Însă metodele izocrone de datare elimină aceste presupuneri în legătură cu condițiile de start. Totuși, pentru ca aceste tehnici de măsurare să funcționeze, se face o altă presupoziție: raportul inițial între atomii izotopului copil și atomii izotopului frate trebuie să fie același pentru toate mostrele care se testează. [6] Cercetătorul Andrew Snelling a aplicat metodele izocrone de datare pe roci colectate din vulcanul Ngauruhoe. S-au folosit mai multe transformări specifice metodelor izocrone de datare. Cea mai „corectă” măsurare s-a realizat folosind transformarea rubidiu-stronțiu. Rocile au fost datate în urmă cu 133 milioane de ani, cu o posibilă marjă de eroare de 87 de milioane de ani! Însă acest rezultat este încă și mai dezastruos decât cel obținut prin metoda de datare bazată pe transformarea potasiu-argon. [7] În final, nici metodele izocrone de datare nu sunt de încredere, întrucât furnizează rezultate profund eronate pentru situațiile în care vârsta rocilor este cunoscută.
Metodele de datare descrise în paragrafele anterioare par foarte științifice. Cu toate acestea, există suficiente explicații pentru rezultatele dezastruoase pe care aceste tehnici le produc (când sunt aplicate pe roci a căror vârstă este cunoscută). De asemenea, se poate arăta și de ce aceste metode au rezultate foarte diferite unele față de altele. Pentru a înțelege mai bine problema dezbătută, voi descrie un simplu experiment. Să presupunem că avem un pahar cu o capacitate de 500 ml care a fost umplut cu apă. Acesta s-a aflat sub un robinet setat să elibereze 100 ml de lichid pe minut. Se poate afirma că a fost nevoie de cinci minute pentru ca paharul să se umple cu apă. Însă aceste calcule presupun că nu a existat lichid în pahar atunci când a început să curgă apa din robinet, că nu s-a vărsat lichid din pahar în timpul procesului, că nu s-a adăugat lichid din alte surse decât din robinet și că presiunea cu care a curs apa din robinet a rămas aceeași pe toată durata procesului. Deși calculul pare foarte simplu, acesta se bazează pe o serie de presupuneri despre evenimente din trecut al căror impact nu poate fi estimat corect, în absența cuiva care să monitorizeze întreg procesul descris anterior. Acest lucru este adevărat și în cazul metodelor de datare radiometrică. Astfel de tehnici se bazează pe o serie de asumpții despre trecut care nu pot fi verificate: prezența anumitor cantități de elemente părinte și copil în rocile inițiale; cantitatea de elemente părinte și copil din rocă nu este alterată, de-a lungul timpului, de alte procese în afară de dezintegrarea radioactivă; perioada de înjumătățire a izotopului părinte rămâne constantă de la formarea rocii. În primul rând, dacă raportul dintre elementele părinte și copil din momentul formării rocii este aproximat (presupunând ce cantități de elemente există la acel moment), chiar și o cantitate infimă de element copil care apare în mod eronat (argon, în cazul transformării potasiu-argon) poate influența foarte mult rezultatul final, adăugând milioane de ani în plus la vârsta unei roci. Prin urmare, orice măsurătoare care stabilește o vârstă foarte mare pentru o rocă poate să indice, de fapt, că o cantitate infimă de element copil a fost prezentă în roca inițială. [8] În al doilea rând, anumite cercetări ne arată că perioadele de înjumătățire în cazul unor transformări (cobalt-nichel, radiu-radon) pot varia în funcție de activitatea solară. [9] Așadar, și această presupunere ar putea fi greșită. Având în vedere toate aceste lucruri, se poate deduce că metodele de datare radiometrică nu sunt de încredere, din cauza asumpțiilor care se fac în legătură cu istoria rocilor care trebuie datate, dar și din cauza erorilor grosolane pe care le generează când măsoară roci a căror vârstă este deja cunoscută.
Metoda bazată pe carbon-14 (radiocarbon) este folosită pentru a data materia organică moartă, odinioară vie (e. g. plante, animale). Această tehnică nu poate fi utilizată în mod direct pentru a stabili vârsta rocilor geologice. Cu toate acestea, carbon-14 poate fi prezent și în compoziția materiei neorganice (diamante). Carbonul are trei izotopi diferiți: carbon-12, carbon-13 și carbon-14. Izotopii carbon-12 și carbon-13 sunt stabili, în timp ce izotopul carbon-14 este radioactiv (instabil). În timp, acesta emite radiații și se transformă în azot-14. Chiar dacă izotopul carbon-14 se transformă în alt element, cantitatea de carbon-14 de pe pământ nu scade. Razele cosmice ce conțin nivele înalte de energie bombardează atmosfera superioară a pământului. Prin urmare, atomii de carbon-14 apar în urma coliziunilor pe care razele cosmice le au cu atomii de azot-14 din atmosfera terestră (care este alcătuită, în mare parte, din azot și oxigen). Izotopul carbon-12 se comportă exact ca și carbon-14, cu diferența că acesta este stabil. Ajunși în atmosfera terestră, izotopii de carbon se combină cu oxigenul și formează dioxidul de carbon. Acesta este utilizat de plante în procesul de fotosinteză și este ingerat în corpul animalelor, atunci când acestea se hrănesc cu plante. Mai mult, carbonul apare și în corpul uman ca rezultat al digestiei, indiferent de dietă (vegetariană, omnivoră, carnivoră). Cât timp un organism trăiește (mănâncă și respiră), va exista același raport între carbon-14 și carbon-12 în corpul unui viețuitoare, precum există în atmosferă. Pe de altă parte, când un organism moare, acesta nu mai respiră și nu se mai hrănește. Un astfel de organism nu va mai primi carbon-14 din mediul înconjurător, în timp ce radiocarbonul prezent continuă să se transforme în azot-14. Deci cantitatea de carbon-14 dintr-un organism mort va scădea în timp, având o perioadă de înjumătățire egală cu 5730 ani. Se observă că elementul în care se transformă carbonul radioactiv este azot-14, un gaz eliberat în atmosferă după moartea organismului, când acesta se descompune. Din acest motiv, nu se poate măsura raportul dintre elementul copil (azot-14) și elementul părinte (carbon-14), așa cum se procedează la datarea bazată pe transformarea potasiu-argon. Cu toate acestea, cantitatea de carbon-12 dintr-un organism mort nu se schimbă, deoarece acest izotop este stabil. Deci se poate folosi carbon-12 în locul lui azot-14, pentru calcularea datei morții organismului. Acestea fiind spuse, cercetătorii pot măsura cantitățile de carbon-12 și carbon-14 aflate într-un organism mort la momentul actual utilizând aparate moderne de măsurare (spectrometre). Aceștia presupun că raportul dintre cantitatea de carbon-14 și cea de carbon-12 din atmosferă nu s-a modificat de-a lungul timpului. S-a calculat că, la momentul actual, pentru fiecare atom de carbon-14 din atmosferă există 1.2 trilioane de atomi de carbon-12. De aici rezultă că se cunoaște raportul dintre carbon-14 și carbon-12 în momentul decesului organismului (1 la 1.2 trilioane). Întrucât cantitatea de carbon-12 nu se schimbă în timp, chiar dacă a intervenit decesul, se poate apoi calcula cantitatea de carbon-14 a respectivului organism, în momentul decesului. În plus, se ia în considerare valoarea perioadei de înjumătățire specifică radicarbonului (5730 ani) și se presupune că aceasta a rămas constantă de-a lungul timpului. Având la dispoziție ultimele trei rezultate (cantitatea de carbon-14 la momentul actual, cantitatea de carbon-14 la momentul decesului, valoarea perioadei de înjumătățire) se poate calcula numărul de perioade de înjumătățire care au trecut de la moartea organismului. De aici se poate deduce cu ușurință vechimea unui organism mort. Tehnica de datare bazată pe radiocarbon a fost dezvoltată de doctorul William Libby în anul 1949, când activa ca profesor la universitatea din Chicago. Pentru această descoperire, acest cercetător a primit premiul Nobel în chimie, în anul 1960. Metodele de măsurare a cantității de carbon-14 dintr-un organism s-au îmbunătățit foarte mult, astfel încât pot fi observate cantități infime de carbon-14. De fapt, cantitatea de carbon-14 dintr-un organism ar avea nevoie de 15.6 perioade de înjumătățire, adică aproximativ 90 de mii de ani, pentru a scădea la un nivel care să nu poată fi detectat de aparatele moderne de măsurare. Așadar, metoda de datare care folosește radiocarbonul nu poate detecta vârsta unor entități care au o vechime mai mare de 90 de mii de ani. [10]
Rezultatele metodei de datare bazate pe radiocarbon sunt destul de interesante. În primul rând, în anul 2003, grupul de cercetători RATE a analizat zece mostre de cărbune care, potrivit evoluționiștilor, aparțin diferitelor ere geologice (Neozoic, Mezozoic, Paleozoic). De regulă, cărbunele conține foarte mult carbon, împreună cu alte elemente chimice care se regăsesc în cantități minore (e. g. hidrogen, oxigen, azot). Mostrele de cărbune au fost colectate de la Departamentul de Energie al SUA, care le-a preluat din diferite zone ale țării. Acestea au fost stocate în condiții optime la Universitatea de Stat din Pennsylvania. Adepții uniformitarianismului susțin că mostrele respective au o vechime cuprinsă în intervalul 37-318 milioane de ani. Prin urmare, orice cantitate de carbon care ar putea fi detectată de aparatele moderne ar trebui să fi dispărut demult. Totuși, în mod surprinzător pentru mulți cercetători, măsurătorile au arătat că mostrele de cărbune conțin între 0.1-0.5% radiocarbon, mult peste limita minimă ce poate fi detectată de spectrometru. Aceste cantități ne arată că mostrele au vârste cuprinse între 45 de mii și 60 de mii de ani, deci mult sub rezultatele obținute prin celelalte tehnici de datare radiometrică. [11] Unii evoluționiști au încercat să nege aceste rezultate, susținând că probele au fost contaminate cu carbon în momentul testării (fără să prezinte dovezi palpabile). Însă laboratoarele care fac aceste măsurători au dezvoltat proceduri complexe pentru a se asigura că rezultatele nu sunt contaminate și că testele efectuate sunt corecte. [12] În altă ordine de idei, s-a găsit carbon în mai multe probe ce conțin lemn fosilizat. Acestea au fost datate în urmă cu 40-250 milioane de ani de către cercetătorii evoluționiști. Însă cantitatea de carbon prezentă ne arată că vechimea copacilor originali este de aproximativ 30-45 de mii de ani, mult sub estimările evoluționiștilor. [13] Nu în ultimul rând, mai multe articole care analizează radiocarbonul afirmă că s-a găsit carbon-14 în mai multe mostre de materie organică considerată foarte veche. [14] Toate aceste măsurători ne arată că metoda bazată pe radiocarbon oferă datări mult mai recente decât celelalte metode moderne de datare radiometrică, fiind mult mai apropiată de datările pe care le oferă cartea Geneza.
Există totuși diferențe între datările metodei bazate pe radiocarbon și cele pe care le face Biblia, din cauza unor asumpții îndoielnice. Cercetătorul Willard Libby a presupus că raportul dintre cantitatea de carbon-14 și cea de carbon-12 din atmosferă (carbon-14 / carbon-12) a rămas constant de-a lungul timpului. Omul de știință și-a bazat această asumpție pe credința sa în sistemul evoluționist. Însă chiar cercetările sale ne arată că atmosfera curentă nu se află în stare de echilibru (cantitatea de carbon-14 produsă în atmosferă nu este egală cu cantitatea care se transformă în azot-14). Conform calculelor doctorului Willard Libby, dacă pământul nu ar fi avut deloc carbon-14 în atmosfera sa, ar fi fost nevoie de cel mult 30 de mii de ani pentru a se ajunge la o stare de echilibru. [15] Însă cercetătorul a ales să ignore această discrepanță, considerând că este vorba despre o eroare experimentală. Cu toate acestea, discrepanța s-a dovedit a fi reală, căci raportul carbon-14 / carbon-12 nu este constant. [16] Este posibil să nu fi existat deloc carbon-14 în atmosferă când pământul a fost creat. Cu timpul, nivelul de carbon-14 a crescut, fiind influențat de câmpul magnetic al pământului, care ne protejează de radiațiile care vin din spațiu. Cu cât câmpul magnetic al pământului este mai puternic, cu atât cantitatea de carbon-14 din atmosferă este mai mică. Însă se știe că, cel puțin în ultimul secol, câmpul magnetic al pământului a scăzut destul de mult. [17] Prin urmare, în trecutul îndepărtat, cantitatea de carbon-14 din atmosferă a fost mai redusă, căci câmpul magnetic era mai puternic. Apoi, potopul lui Noe a îngropat mari cantități de carbon-12 din organismele vii care se aflau pe pământ în acea vreme. Toate acele organisme moarte au contribuit la formarea combustibililor fosili (e. g. cărbune, petrol) care au apărut în urma procesului de fosilizare. În plus, cantitățile mari de combustibili fosili care există la ora actuală ne arată că, înainte de potop, vegetația de pe pământ a fost mult mai bogată decât în zilele noastre. Într-adevăr, cercetătorii afirmă că, înainte de potop, organismele vii au conținut de până la 500 de ori mai mult carbon-12 decât la ora actuală. [18] Totodată, există cantități mari de roci vulcanice care s-au format în timpul potopului lui Noe, din cauza multiplelor erupții vulcanice. Aceste erupții au aruncat cantități uriașe de carbon-12 în atmosferă, diminuând și mai mult raportul carbon-14 / carbon-12. După potop însă, acest raport a crescut la nivelul cunoscut în zilele noastre. Astfel, organismele care au trăit înainte de potop sau imediat după potop au vârste mult mai mici decât cele estimate prin metoda de datare bazată pe radiocarbon (datorită cantității mai mici de carbon-14, dar și a cantității mai mari de carbon-12 din atmosferă). Așadar, afirmațiile Bibliei în legătură cu vârsta pământului pot fi validate și din punct de vedere științific. [19]
Bibliografie
[1] în lucrarea Evolution Achilles’ Heels, ediția 2014, pp. 194-195
[2] L. Vardiman, A. A. Snelling and E. F. Chaffin (eds.), Radioisotopes and the Age of the Earth: A Young-Earth Creationist Research Initiative, Institute for Creation Research, Santee, California, and Creation Research Society, St. Joseph, Missouri, 2000; L. Vardiman, A. A. Snelling and E. F. Chaffin (eds.), Radioisotopes and the Age of the Earth: Results of a Young-Earth Creationist Research Initiative, Institute for Creation Research, Santee, California, and Creation Research Society, Chino Valley, Arizona, 2005; D. DeYoung, Thousands … Not Billions, Master Books, Green Forest, Arkansas, 2005.
[3] S. A. Austin, Excess argon within mineral concentrates from the new dacite lava dome at Mount St Helens volcano, Creation Ex Nihilo Technical Journal 10(3): 335-343,1996
[4] A. A. Snelling, The cause of anomalous potassium-argon “ages” for recent andesite flow at Mt Ngauruhoe, New Zealand, and the implications for potassium-argon “dating,” in R. E. Walsh, (ed.), Proceedings of the Fourth International Conference on Creationism, Creation Science Fellowship, Pittsburgh, Pennsylvania, 1998, pp. 503-525
[5] Andrew Snelling, Excess Argon: The ‘Achilles’ Heel’ of Potassium-Argon and Argon-Argon Dating of Volcanic Rocks, Impact, January 1999
[6] Evolution Achilles’ Heels, pp. 198-200
[7] A. A. Snelling, Isochron discordances and the role of inheritance and mixing of radioisotopes in the mantle and crust, in Vardiman et al. , Radioisotopes and the Age of the Earth, pp. 393-524,2005; D. DeYoung, Thousands … Not Billions, 2005, pp. 123-139
[8] Evolution Achilles’ Heels, p. 205
[9] Jenkins, J. H. et al. , Evidence of correlation between nuclear decay rates and Earth-Sun distance, Astropart. Phys. , 32:42-46,2009
[10] Evolution Achilles’ Heels, p. 207
[11] John Baumgardner, C-14 Evidence for a Recent Global Flood and a Young Earth, in Radioisotopes and the Age of the Earth: Results of a Young-Earth Creationist Research Initiative, ed. Vardiman et al. Santee, CA: Institute for Creation Research; Chino Valley, AZ: Creation Research Society, 2005, pp. 587-630
[12] Evolution Achilles’ Heels, p. 208
[13] Andrew Snelling, Conflicting ‘Ages’ of Tertiary Basalt and Contained Fossilized Wood, Crinum, Central Queensland Australia, Technical Journal 14, no. 2 (2005): 99-122
[14] P. Giem, Carbon-14 content of fossil carbon, Origins 51:6-30,2001
[15] W. Libby, Radiocarbon Dating, Univ. of Chicago Press, Chicago, Illinois, 1952, p. 8
[16] C. Sewell, Carbon-14 and the Age of the Earth, 1999
[17] M. Stuiver and H. Suess, On the relationship between radiocarbon dates and true sample ages, Radiocarbon vol. 8,1966, 535; D. R. Humphreys, The mystery of earth’s magnetic field, ICR Impact #292, Feb 1,1989; Merrill, R. T. , McElhinney, M. W. , and McFadden, P. L. , The magnetic field of the earth: paleomagnetism, the core and the deep mantle, Academic Press, 1996
[18] J. R. Baumgarder, C-14 evidence for a recent global Flood and a young earth, in L. Vardiman, A. A. Snelling, and E. F. Chaffin (Eds.), Radioisotopes and the Age of the Earth: Results of a Young-Earth Creationist Research Initiative, Institute for Creation Research, Santee, California, and Creation Research Society, Chino Valley, Arizona, 2005, p. 618
[19] Evolution Achilles’ Heels, pp. 209-210