În primele 18 secole ale istoriei bisericii a existat o părere aproape universală în legătură cu evenimentele descrise în cartea Geneza. Practic, cei mai mulți creștini credeau că Dumnezeu a creat lumea în șase zile, cu aproximativ 4000 de ani înainte de nașterea lui Isus Hristos. De asemenea, credincioșii considerau că Dumnezeu a distrus omenirea prin intermediul unui potop global, pe vremea lui Noe. Însă în ultimele două secole, anumiți așa-ziși oameni de știință au dezvoltat noi teorii despre istoria pământului, afirmând că universul și pământul au o vechime de ordinul milioanelor/miliardelor de ani. Din nefericire, mulți lideri creștini au introdus aceste concepții în biserică. Astfel au apărut tot felul de teorii prin care au încercat să armonizeze așa-zisele noi descoperiri științifice cu informațiile din cartea Geneza: teoria gap-ului (susține că între Geneza 1:1 și Geneza 1:2 există un interval de timp egal cu milioane sau chiar miliarde de ani), evoluția teistă (presupune că Dumnezeu a dirijat procesul evoluției de-a lungul a milioane de ani sau poate doar l-a pornit și l-a lăsat să se desfășoare în mod independent) și creaționismul progresiv (afirmă că Dumnezeu a creat noi forme de viață treptat, de-a lungul unei perioade de sute de milioane de ani). Toate aceste teorii susțin că potopul lui Noe a fost local, în opoziție cu ceea ce ne învață Biblia (cartea Geneza, capitolele 6-9). Cei care propagă astfel de idei consideră că registrul de fosile este o dovadă de netăgăduit a milioanelor de ani de evoluție. Dar un potop cu impact global, petrecut pe vremea lui Noe, ar fi distrus aceste evidențe și ar fi generat un alt registru de fosile. Prin urmare, aceste ideologii exclud ideea unui potop global pe vremea lui Noe. În această secțiune, voi aduce șapte argumente care ne arată că teoria pământului bătrân nu poate fi introdusă în Biblie și că aceasta produce mari daune creștinismului.
Credința în milioane/miliarde de ani de existență a universului contrazice învățătura Bibliei despre moarte și alterează caracterul lui Dumnezeu. În Geneza 1, Dumnezeu ne spune de mai multe ori că tot ceea ce a creat El este bun. După cele șase zile ale creației, Dumnezeu declară din nou că toate lucrurile făcute de El sunt foarte bune (Geneza 1:31). Inițial, toate creaturile (oamenii, păsările, animalele) erau vegetariene (Geneza 1:29-30). Omului i s-a permis să mănânce carne numai după potopul lui Noe (Geneza 9:3). Dumnezeu le-a spus oamenilor ce fel de plante să consume. Ființele umane și cel puțin animalele superioare (animalele terestre vertebrate, păsări și pești) sunt descrise în Geneza 1 ca fiind creaturi vii („nephesh chayyah”). Dar plantele nu au același fel de viață precum animalele. Însă acestea reprezintă o sursă de hrană atât pentru oameni, cât și pentru animale. [1] Biblia mai afirmă că neascultarea lui Adam a adus judecata lui Dumnezeu peste toată creația (căci aceasta se afla sub stăpânirea lui Adam – Geneza 3:14-19, Romani 5:12,1 Corinteni 15:21-22). Păcatul lui Adam a declanșat un proces de degradare care a condus la moartea sa fizică. Iar moartea spirituală a lui Adam s-a datorat despărțirii de Dumnezeu, tot din cauza neascultării. După ce primii oameni au păcătuit, Dumnezeu i-a îmbrăcat cu haine de piele (Geneza 3:21). Pentru acest lucru, Creatorul a vărsat sângele unui animal. Această scenă din Eden prefigurează jertfa lui Hristos, prin al Cărui sânge poate fi rezolvată problema păcatelor omenirii (Ioan 1:29). În Evrei 9:22, ni se spune că fără vărsare de sânge nu există iertare. În aceste condiții, pedeapsa pentru Adam și Eva ar fi trebuit să fie moartea imediată. Însă Dumnezeu le-a arătat har și le-a oferit o perioadă de pocăință. El a sacrificat animale pentru a acoperi acest păcat (la fel au făcut, mai târziu, patriarhii, dar și preoții și profeții poporului Israel). Însă acest gest nu a fost suficient pentru a înlătura definitiv vina păcatului, ci a oferit doar o acoperire temporară. Căci ofensa împotriva unui Dumnezeu infinit are ca efect o pedeapsă infinită. Însă animalele nu sunt nemuritoare și nici nu pot lua asupra lor această pedeapsă. Dar Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care este infinit, a plătit prețul necesar la Golgota. Așadar, sacrificiile animalelor anticipau jertfa lui Isus Hristos, Care reprezintă Sacrificiul suprem, perfect, infinit pentru păcatele întregii omeniri. Într-adevăr, moartea animalelor este strâns legată de căderea omului în păcat. Biblia ne vorbește despre acest lucru doar după neascultarea lui Adam, ca un rezultat direct al păcatului. Pe de altă parte, toată creația geme încă din cauza blestemului păcatului (Romani 8:19-25). Dar după a doua venire a lui Hristos toate lucrurile vor fi restaurate. Nu vor mai exista tendințe carnivore (Isaia 11:6-9), boli, suferință și nici moarte (Apocalipsa 21:3-5), căci nu va mai fi niciun blestem (Apocalipsa 22:3). Însă existența morții și a suferinței animalelor, cu miliarde de ani înainte de căderea în păcat a lui Adam, distruge învățătura biblică despre cauzele morții fizice și despre lucrarea de răscumpărare a lui Hristos. Așa-zisa istorie de miliarde de ani a pământului ne arată, în registrul de fosile, animale care mănâncă alte animale[2] și prezența unor boli precum cancerul, în oasele anumitor creaturi. [3] Prin urmare, toate aceste boli, violențe și suferințe ar fi avut loc înainte de apariția omului în scenă și, implicit, înainte de păcatul lui Adam. În acest model, moartea nu reprezintă o pedeapsă a păcatului adamic și nici nu mai poate fi socotită ca fiind ultimul dușman care trebuie învins, așa cum ne spune apostolul Pavel, în 1 Corinteni 15:26. Mai mult, Dumnezeu apare cu o Ființă crudă sau neputincioasă, care nu vrea sau nu poate preveni dezastrele naturale, suferința și moartea diverselor creaturi, timp de miliarde de ani. În final, moartea nu mai reprezintă consecința neascultării omului, ci este produsă din cauze naturale, pe care Creatorul nu a dorit sau nu a putut să le prevină.
Profetul Moise, în Exod 20:9-11, elimină orice încercare de a introduce miliarde de ani în narațiunea din primele capitole ale cărții Geneza. În acest pasaj, Moise le spune israeliților să lucreze șase zile, dar în cea de-a șaptea zi să se odihnească. Paragraful continuă și afirmă că în acest mod a procedat și Dumnezeu, când a creat cerurile și pământul tot într-un interval de șase zile. Același termen ebraic „yom”, prezent în Geneza 1, este folosit pentru a defini o zi de 24 de ore. Cu siguranță că Moise, dacă ar fi crezut că lumea a fost creată în urmă cu miliarde de ani înainte de Adam, nu ar fi făcut afirmațiile de mai sus. De remarcat că Exod 20:11 utilizează termenul ebraic „asah”, cu înțelesul de „a crea”. În alte locuri, Biblia mai folosește și cuvântul ebraic „bara” care are același sens (a crea, a produce ceva care nu exista înainte). Unii adepți ai teoriei gap-ului afirmă că termenul „asah” nu este folosit de către Moise cu sensul de „a crea”, ci mai degrabă cu sensurile următoare: „a forma”, „a reconstrui”. Aceștia susțin că Exod 20:11 nu se referă la șase zile de creație, ci la șase zile de reconstrucție a unei lumi aflate în ruină, afectată de revolta lui Lucifer. Totuși, deși unul din sensurile principale ale termenului „asah” este „a face”, acesta poate avea și înțelesul de „a crea”, precum termenul „bara”. De exemplu, paragraful din Neemia 9:6 ne spune că Dumnezeu a făcut cerurile și pământul cu tot ce este pe el, dar și mările cu tot ce cuprind ele. Pasajul se referă la actul de creație a lui Dumnezeu și utilizează termenul „asah”. În concluzie, cuvintele „bara” și „asah” sunt adesea folosite interschimbabil în Vechiul Testament, cu sensul de „a crea din nimic” (Exod 20:11; Exod 31:17; Neemia 9:6). În final, mai multe detalii despre sensurile acestor cuvinte se regăsesc în lucrarea lui Weston Fields. [4]
Isus Hristos Însuși susține istoricitatea evenimentelor prezentate în Vechiul Testament. [5] El nu le alegorizează, ci le prezintă exact așa cum sunt descrise în Vechiul Testament. Mântuitorul afirmă că, încă de la întemeierea lumii, Dumnezeu a creat familia care este compusă dintr-o femeie și un bărbat (Marcu 10:6-9). Tot astfel, când vorbește despre sângele tuturor proorocilor care a fost vărsat de la întemeierea lumii, Isus Hristos începe cu exemplul lui Abel și termină cu profetul Zaharia, care a fost ucis între altar și Templu (Luca 11:50-51). Se observă că Isus Hristos îl plasează pe Abel foarte aproape de începutul creației și nu la milioane de ani după acest eveniment. Apoi, Isus Hristos compară vremurile din urmă cu perioada potopului lui Noe (Matei 24:38-39). Este evident că Mântuitorul susține relatarea despre potopul lui Noe, în forma expusă de cartea Geneza. De asemenea, Isus Hristos confirmă existența profeților Moise, Ilie și Elisei, dar și miracolele pe care aceștia le-au făcut (Ioan 3:14; Ioan 6:32-33,49; Luca 4:24-27). În plus, El face referire și la alte întâmplări din vechime, precum judecarea Sodomei și Gomorei (Luca 17:28-29, Matei 10:15) sau pățania profetului Iona (Matei 12:39-41). Nu în ultimul rând, Isus Hristos le reproșează iudeilor că nu au credință în El pentru că nu cred nici măcar cuvintele lui Moise, care a scris despre El (Ioan 5:45-47). Însă așa cum am văzut în pasajul anterior, profetul Moise vorbește despre cele șase zile în care un om trebuie să muncească, făcând referire la perioada în care Dumnezeu a creat universul cu tot ce este pe el (Exod 20:9-11). Cu siguranță, Isus Hristos aprobă aceste afirmații ale lui Moise, întrucât amintește deseori despre Legea lui Moise și despre Sabat (Luca 13:14-16,14:3-5). Mântuitorul nostru știe că Moise spune adevărul, atunci când vorbește despre crearea universului. De fapt, Moise face referire la Isus Hristos în repetate rânduri, surprinzându-L în diferite ipostaze: Creator, Prooroc și Mântuitor (Geneza 1:1,26; Geneza 3:15; Geneza 49:10, Deuteronom 18:15,18; Ioan 1:45).
Așa cum afirmă istoricul Josephus Flavius, [6] iudeii din primul secol credeau că prima zi a creației a avut loc cu aproximativ 4000-5000 de ani î. Hr. Genealogiile prezentate în cartea Geneza (în capitolele 5 și 13) ne confirmă că Dumnezeu a creat lumea cu aproximativ 4000 de ani înaintea erei noastre. Cartea Geneza descrie un potop global care a avut loc pe vremea lui Noe (am abordat acest subiect, în detaliu, în articolele următoare). Ni se spune că a plouat continuu timp de 40 de zile și de nopți. Biblia menționează că în acele zile „s-au rupt toate izvoarele Adâncului cel mare și s-au deschis stăvilarele cerurilor”. De aici deducem că au avut loc fisuri mari în scoarța terestră, care au favorizat apariția dezastrelor naturale (cutremure, uragane, eroziuni masive, alunecări de teren). Într-un timp foarte scurt au murit aproape toți oamenii de pe pământ (cu excepția familiei lui Noe) și extrem de multe animale. Într-adevăr, potopul lui Noe este responsabil, în mare măsură, de registrul de fosile descoperit de către cercetătorii din zilele noastre. În acest caz, istoria de milioane/miliarde de ani a pământului nu mai poate fi justificată apelând la registrul de fosile. Din aceste motive, susținătorii teoriilor pământului bătrân resping ceea ce spune Biblia despre potopul lui Noe.
Primul capitol al cărții Geneza folosește termenul „yom” pentru a defini un interval de timp de o zi. Conform dicționarului Brown-Driver-Briggs, cuvântul „yom” are șase sensuri în Vechiul Testament. [7] Primul sens este cel de „zi” (în antiteză cu termenul „noapte”) și este întâlnit în Geneza 1:4-5 (unde lumina este numită zi și întunericul este considerat noapte). Al doilea înțeles se referă la o perioadă de timp de 24 de ore, marcată de existența unei seri și a unei dimineți (Geneza 1-2; Geneza 30:36; Exod 3:18). În al treilea rând, termenul „yom” este folosit și în construcția „ziua Domnului”. Apoi, acest cuvânt poate fi utilizat pentru a arăta durata vieții cuiva (Geneza 6:3). În al cincilea rând, pluralul termenului „yom” indică o perioadă nedefinită de timp (Geneza 27:44). În cele din urmă, al șaselea sens al cuvântului „yom” face referire la o durată specifică de timp mai mare de o zi (e. g. vremea secerișului – Proverbe 25:13; Geneza 30:14; Iosua 3:15). Așadar, se observă că lexiconul menționat anterior definește zilele creației din primul capitol al Genezei ca intervale de timp de 24 de ore, marcate prin sintagma „o seară și o dimineață”. Această construcție este folosită pentru fiecare dintre cele șase zile ale creației (Geneza 1:5,8, 13,19, 23,31). În plus, și alte dicționare ebraice mai noi indică aceleași înțelesuri pentru termenul „yom”. În altă ordine de idei, lucrarea lui J. Stambaugh ne oferă mai multe detalii despre frecvența cu care apare cuvântul „yom” în afara primului capitol al Genezei. [8] Astfel, termenul „yom” este utilizat de 359 de ori în afara primului capitol din Geneza. Însă de 23 de ori este asociat cu termenii „seară” și „dimineață” și de 53 de ori apare împreună cu cuvântul „noapte”. În toate aceste situații, termenul „yom” face referire la o perioadă de timp de maxim 24 de ore. Nu există vreun motiv să credem că Geneza 1 face excepție de la această regulă. Pe de altă parte, termenii „seară” și „dimineață” apar împreună de alte 38 de ori, însă fără să fie asociați cu sintagma „yom”. Și în aceste cazuri, textele biblice fac referire la o perioadă de o zi. Stambauch mai afirmă, în lucrarea amintită mai sus, că în Vechiul Testament există și alți termeni ebraici pentru a defini perioade mai mari de timp („olam”, „qedem”), însă aceștia nu apar în primul capitol al Genezei. În final, de referință este și declarația profesorului de limbă ebraică de la Oxford, Dr. James Barr, care nu crede în istoricitatea Genezei. Acesta afirmă că toți experții în limba ebraică pe care îi cunoaște consideră că autorul Genezei a vrut să le transmită cititorilor că actul creației a avut loc în șase zile. [9]
Structura gramaticală a textului din Geneza 1:1-2 nu ne permite introducerea miliardelor de ani între primele două versete din Biblie, așa cum afirmă teoria gap-urilor. Lucrarea lui Weston Fields, [10] „Unformed and Unfilled”, detaliază această problemă. În primul rând, primul verset menționează că Dumnezeu a creat cerurile și pământul. Apoi, al doilea verset ne oferă detalii despre pământul tocmai creat: pustiu, gol, întuneric peste fața adâncului de ape. Însă susținătorii teoriei gap-ului traduc Geneza 1:2 astfel: „Pământul a devenit pustiu și gol”. Este discutat termenul ebraic „hayetah” care reprezintă o formă a verbului „hayah” (ce se traduce prin sintagma „a fi”). Spre deosebire de adepții teoriei gap-ului, atât Septuaginta, cât și majoritatea traducerilor din limba engleză folosesc traducerea „era” și nu „a devenit”. Dacă verbul „hayetah” ar fi fost urmat de prepoziția „le”, ar fi fost necesară traducerea „a devenit”. Cum însă prepoziția lipsește, cea mai potrivită traducere este aceea folosită de aproape toate traducerile moderne ale Bibliei. În altă ordine de idei, susținătorii teoriei gap-ului înțeleg în mod eronat sensul sintagmei „pustiu și gol” (în ebraică sunt folosiți termenii „tohu” și „bohu”). Ei presupun că acești termeni se referă la o judecată anterioară pe care Dumnezeu i-a administrat-o pământului, după căderea în păcat a lui Lucifer, dar înainte de cele șase zile de creație descrise în Geneza 1-2. Pentru a-și argumenta poziția, ei apelează la alte două texte din Vechiul Testament (Isaia 45:18; Ieremia 4:23) în care sunt utilizați împreună termenii „tohu” și „bohu”. Însă în aceste pasaje, Biblia descrie starea națiunii iudaice care s-a îndepărtat de Dumnezeu. Profeții folosesc această aluzie la Geneza 1:2 doar pentru a ilustra moartea spirituală și goliciunea poporului evreu. Ei nu încearcă să reinterpreteze Geneza 1:2. Pământul putea fi pustiu și gol și pentru că se afla într-o stare intermediară în procesul de creație și nu neapărat pentru că ar fi fost judecat și pustiit de Dumnezeu. Nu în ultimul rând, mulți adepți ai teoriei gap-ului se agață de termenul „replenish”, din traducerea KJV (Geneza 1:28). Aceștia sugerează că Dumnezeu le-a spus lui Adam și Evei să repopuleze pământul (presupunând că acesta ar fi fost umplut, anterior, de alte creaturi). Aceste asumpții sunt însă false. Termenul ebraic tradus de către KJV prin cuvântul „replenish” înseamnă „a umple” și nu „a repopula”. Într-adevăr, între secolele XIII și XVII, termenul „replenish” a avut sensul de „a umple”. Însă traducerea KJV a fost publicată în anul 1611. Din acest motiv s-a folosit acest cuvânt care, la acea dată, nu avea sensul de „a repopula”. [11]
Teoria pământului bătrân afectează autoritatea Bibliei. Viziunea despre lume și viață a unor oameni necredincioși nu poate fi folosită pentru a reinterpreta Biblia. În caz contrar, Biblia ar putea fi considerată o carte învechită, incorectă din punct de vedere științific, care nu merită să fie crezută. La urma urmei, dacă istoria din Geneza nu este corectă, cum putem fi siguri că restul este corect? În Ioan 3:12, Isus Hristos îi spune lui Nicodim: „Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti?”. Așadar, bătălia nu se dă între anumite teorii referitoare la vârsta pământului și nici între ideologii precum creaționismul sau evoluționismul. Adevărata luptă care se dă este între autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu și tot felul de opinii umane care sunt failibile. Este trist că unii creștini ignoră acest aspect al problemei și nu conștientizează pericolul care se ascunde în spatele acestor ideologii care au fost importate în biserică. Nu în ultimul rând, este evident că Dumnezeu ar fi putut crea întreg universul mult mai repede. Fiind atotputernic, El nu ar avea nevoie de șase zile. Însă Dumnezeu ne-a oferit un model (Exod 20:11) pe care se bazează și săptămâna de lucru din zilele noastre (șase zile de lucru și una pentru odihnă). Săptămâna de șapte zile își are rădăcinile în istoria creației și este invenția lui Dumnezeu.
Bibliografie
[1] Michael Todhunter, Do Leaves Die? , September 6,2006
[2] Nature 393(6686): 680-682,1998
[3] D. H. Tanke and B. M. Rothschild, Paleopathology, P. J. Currie and K. Padian, eds. , Encyclopedia of Dinosaurs, Academic Press, San Diego, 1997, pp. 525-530
[4] Weston Fields, Unformed and Unfilled, Burgener Enterprises, 1997
[5] John Wenham, Christ and the Bible, IVPress, Downers Grove, Illinois, 1973, pp. 11-37
[6] William Whiston, transl. , The Works of Josephus, Hendrickson, Peabody, Massachusetts, p. 850,1987; Paul James-Griffiths, Creation days and Orthodox Jewish Tradition, Creation 26(2): 53-55
[7] F. Brown, S. Driver, and C. Briggs, A Hebrew and English Lexicon of the Old Testament, Clarendon Press, Oxford, 1951, p. 398
[8] J. Stambaugh, The days of creation: a semantic approach, TJ 5(1): 70-78, April 1991
[9] J. Barr, personal letter to David Watson, April 23,1984
[10] Weston Fields, Unformed and Unfilled, Burgener Enterprises, 1997
[11] C. Taylor, What does “replenish the earth” mean? Creation 18(2): 44-45,1996