Mărturia unui înotător

  La început, n-am ştiut ce se întâmplă. Nici măcar nu eram conştient cu adevărat că exist. Doar dădeam din mâini şi din picioare ca să nu mă înec. Pe măsură ce creşteam însă, am realizat că exist, că fiinţez în lume şi că e obligatoriu să înot. Mama înota lângă mine, tata înota în faţa noastră, iar în jurul nostru, toţi oamenii înotau.

   La început, n-am ştiut de ce înotăm. Nici măcar nu mi-am pus această întrebare cu adevărat: de ce? Doar făceam şi eu ce făceau ceilalţi oameni. Pe măsură ce creşteam însă, am realizat că există şi alţi oameni interesanţi în lumea pe care ei o numeau "mare", nu doar mama şi tata, şi am început să mă caut cu cei de vârsta mea. Mama înota în aceeaşi direcţie, tata se mai întorcea din când în când şi lipsea câteva zile.

   La început, n-am ştiut înspre ce înotăm. Nici măcar nu mi-am pus această întrebare cu adevărat: unde se va sfârşi zbaterea noastră? Dar înaintam lângă mama. Mama îmi spunea că există un ţărm, un continent care ne aşteaptă dincolo de orizont. Îmi spunea să-mi ridic privirea spre cer şi să-L văd pe Cel care ne arată direcţia, Cel care este Calea, Adevărul şi Viaţa. Eu nu-mi puteam ridica privirea. Deja îmi plăceau adâncurile mării, unde petreceam tot mai mult timp cu prietenii mei. Eu puteam să-mi ţin cel mai mult respiraţia şi de fiecare dată când urcam la suprafaţă, aerul devenea tot mai tare. Mi se părea că mă transform într-un peşte. Tata nu mai era de câtva timp lângă noi. O luase în direcţia opusă.

   La început, înotam. Pe măsură ce au trecut anii, înotul mi s-a părut inutil. M-am oprit din înotat şi m-am lăsat în voia curentului. Lângă mine, mulţimi de oameni care abandonaseră înotul, pluteau în voia curentului într-o gălăgie de nedescris. De câtva timp ştiam spre ce ne îndreptăm: un hău imens, întunecat se căsca în mijlocul mării şi omenirea curgea încet şi aluneca în el. Şi nimeni nu-şi ridica privirea, nici eu, toţi priveau adâncurile de frica unor rechini imaginari. Mama înaintase de lângă mine, era undeva departe. De tata nu mai ştiam nimic.

   La început, nu mi-am pus întrebări. Pe măsură ce au trecut anii, am început să mă frământ tot mai mult. Aveam în dreapta şi în stânga mea, un băieţel , o fetiţă şi o nevastă frumoasă. Copiii mei mă urmau în abandonul meu, nici măcar nu ştiau bine să înoate. Dar într-o zi, mi-am adus aminte de vorbele mamei mele şi când am vrut să-mi ridic privirea, am auzit un glas de sus care mă striga pe nume. În ziua aceea friguroasă, când pe mare era furtună, L-am văzut pe nori. Era Cristos şi de atunci a devenit Domnul meu. El mi-a arătat Calea înspre salvare şi mi-a dat putere să înot.

   La început, credeam că sunt viu, dar eram mort. Acum sunt mort faţă de lume dar, sunt mai viu ca niciodată. Îmi trag familia după mine şi cu toţii înotăm împotriva curentului. Ieri am ajuns-o pe mama, ne-am îndreptat privirea spre El şi ne-am rugat pentru tata şi pentru toţi cunoscuţii. Pe lângă noi, câteodată, lumea se opreşte din agitaţie şi gălăgie şi ne întreabă înspre ce înotăm, pentru că nimeni nu a văzut niciodată vreun ţărm. Noi le îndreptăm prima dată privirea spre cer, iar apoi, plini de credinţă în El, înaintăm mai cu putere.

   La început, am fost doar o mână de oameni. Azi, tot mai mulţi îşi ridică privirea. Împreună, suntem Biserica lui Isus Cristos care înoată plină de nădejde spre orizont. În zilele senine, câteodată, nu se mai vede linia de demarcaţie a orizontului şi  "marea" şi cerul sunt una iar noi, atunci, ne îndreptăm spre cer.

   Doamne, dă-ne putere să înotăm spre Ţara de Dincolo de Orizont şi învaţă-ne să înotăm pe spate, cu faţa spre Tine. Amin.

      Tata plânge la dreapta mea. Azi, ne-a ajuns din urmă...