Însemnătatea Puterii lui Dumnezeu

Natura cugetului celui sfânt

Cugetul omului, ca şi trupul său, este creat de Dumnezeu. Iată de ce stă în natura acestuia să depindă de el ca existenţă şi ca funcţionare. Capacitatea de a exista şi a acţiona ÎN şi ASUPRA lui însuşi este o trăsătură specifică Divinităţii ea nu poate fi împărţită cu nici o creatură. Dumnezeu singur este sursa şi menţinătorul întregii vieţi; prin urmare, cugetul este menţinut treaz datorită Puterii Lui REGENERATOARE.

CUGETUL poate fi definit ca influenţă divină aflată la lucru în om pentru a-l opri de la păcat. O dovadă a originii lui este aceea că el întotdeuna vorbeşte împotriva păcatului şi pentru neprihănire. Prin urmare, nu poate fi produsul inimii noastre, care în starea sa decăzută este NESPUS DE ÎNŞELĂTOARE ŞI DEZNĂDĂJDUIT DE REA.

Dumnezeu foloseste cugetul pentru a oferi tuturor oamenilor conştiinţa neprihănirii Sale, astfel încât în ziua judecăţii nimeni să nu poată spune ca s-a aflat în neştiinţă. Când devii creştin şi te dăruieşti trup şi suflet lui Dumnezeu, Duhul Sfânt începe cu seriozitate să te desăvârşească în Cristos.

Este scris că Dumnezeu, după ce a creat lumea, Şi-a terminat lucrarea de creaţie adică, nu a mai creat specii noi. Şi totuşi până în ziua de azi, El nu Şi-a încheiat lucrarea divină.

'Tatăl Meu de asemenea lucrează' spune Cristos. Cu alte cuvinte, El în permanenţă păstrează şi întăreşte ce a creat cu tărie pentru a exista şi a acţiona. Odată terminată o lucrare de artă, nu mai are nevoie de artis, şi nici o casa nu mai are neoie de un tâmplar după ce a bătut ultimul cui. Dar Dumnezeu nu-Şi întrerupe niciodată lucrarea atât în omul din afară cât şi în cel dinăuntru.

Dacă lucrarea Tatălui este una de apărare, lucrarea Fiului este una de răscumpărare.

Ambele sunt neîntrerupte. Cristos nu Şi-a încheita lucrarea când a înviat din morţi după cum Tatăl nu Şi-a încheiat-o pe a Lui când a terminat creaţia. Dumnezeu S-A ODIHNIT la sfârşitul creaţiei, iar Cristos atunci când a adus răscumpărarea veşnică şi A FĂCUT CURĂŢIREA PĂCATELOR ŞI A ŞEZUT LA DREAPTA MĂRIRII, ÎN LOCURILE PREAÎNALTE. De atunci, El continuă lucrarea de mijlocire pentru cel neprihănit şi astfel îl păzeşte de cădere.

Caracterul cugetului

Cugetul creştinului nu este numai o creatură, dar este una slabă, în luptă permanentă cu forţele superioare. Este ţinta favorită a Satanei deoarece, probabil, îl găseşte ca fiind uşor de distras de grijile acestei lumi şi uşor de împăcat prin plăcerile ei. Dacă nu se iveşte nici un ajutor, chiar şi cel mai puternic va ceda.

Asemenea unui prinţ în leagăn, cugetul nu se poate apăra singur. Satan ar uzurpa imediat tronul, dacă cerul nu l-ar lua pe cel sfânt sub protecţia sa. Pentru a zdrobi răscoala, Dumnezeu cucereşte inima credinciosului şi introduce voia Sa pentru a guverna cugetul. Dar după cum într-un oraş cucerit, unii se vor supune imediat noului guvern, în timp ce alţii vor unelti mereu pentru răsturnarea sa, tot astfel o parte a firii noastre vechi refuză să cedeze în luptă.

Din acest motiv, pentru a păzi o inimă este nevoie de aceeaşi putere care a cucerit-o la început.

Noi, creştinii, avem o parte neregenerată ce nu este încântată de schimbări de conducere. Care dintre noi n-a simţit impulsul acestei naturi decăzute care îşi slăveşte virtuţile? Noi ne împotrivim autorităţii lui Cristos după cum sodomiţii nu s-au supus judecăţii lui Lot.

Noi suntem atât de încăpăţânaţi şi de ambiţioşi, încât dacă Dumnezeu nu ar întări în mod permanent noua colonie creată în inimile noastre, băştinaşii rămaşi ar ieşi din ascunzătorile lor unde stau la pândă şi ar distruge şi ultima fărâmă de cuget ce ne-a rămas.

Pentru aceşti distrugători, cele mai bune intenţii ale noastre ar fi ca firimiturile de pâine pentru păsări...