Atunci când El îşi pune degetul pe rană...

Era o sâmbătă călduroasă de vară... stăteam afară, cum obişnuiam şi priveam la tot ce El a creat, dar niciodată nu mă gândisem de ce m-a binecuvântat pe mine cu atâtea lucruri. El mi-a dat cea mai frumoasă familie care o poate avea cineva, doi părinţii care mă iubesc şi m-au învăţat cum să-L slujesc pe El, o soră mai mare care întotdeauna mă ajută să ies din încurcăturii şi trei fraţii care erau ca nişte bodyguards pentru mine. Trebuie să recunosc că am fost alintata. Niciodată nu mă gândisem de ce Dumnezeu mi-a făcut mie acest minunat cadou şi cu toate acestea ştiam că nu puteam trăi fără vreunul din membrii familiei.

În timp ce stăteam pe iarba din spatele casei am auzit vocea Andrei, o prietenă, chemându-mă să merg cu ea la piaţă. Când am ajuns acolo am văzut cerşetorul cu care eram deja obişnuiţi, purta aceleaşi haine ca întotdeauna şi era la fel de murdar. Auzisem că familia lui a murit într-un accident câţiva ani în urmă... nu mai avea alte rude. S-a apropiat de noi şi ne-a cerut o bucată de pâine dar noi l-am alungat fără să îi dăm nimic. Am văzut cum o lacrimă cade din ochii lui apoi s-a întors şi a plecat. Era întotdeauna singur, nu mai avea pe nimeni... nu avea fraţi sau surori, o mamă sau un tată pe umărul căruia să plângă şi totuşi niciodată nu mă apropiasem de el să îi spun măcar un cuvânt de îmbărbătare. Simţeam în inima mea că nu e bine ceea ce fac, că mama întotdeauna mi-a spus că trebuie să ajut pe cei în nevoie, dar nu am dat prea multă atenţie la toate acestea şi am plecat mai departe. Când am ajuns acasă mi-am luat rămas bun de la Andra şi ne-am despărţit.

În faţa uşii, am simţit un fior străbătându-mi întreg trupul. Mi s-a părut puţin ciudat nemaiauzind muzică care nu prea lipsea în casă şi parcă cu o strângere de inimă am păşit înăuntru. Mama începuse să facă prăjitura dar nu terminase şi ea nu mai era acolo. Atunci mi-am dat seama că ceva se întâmplase pentru că ea niciodată nu îşi lăsa lucrul neterminat. Am intrat într-una din camere unde sora mea călca hainele pentru duminica dar nici ea nu mai era acolo şi toate hainele erau împrăştiate prin cameră. Atunci am mers în camera fratelui meu. Când am deschis uşa l-am văzut îngenunchiat, cu faţa în mâini, plângând în hohote... rugându-se. Nu am îndrăznit să îl întreb ce s-a întâmplat. Când m-a văzut, s-a ridicat repede şi a venit spre mine îmbrăţişându-mă. Cu inima cât un purice mi-am adunat ultimele puteri şi l-am întrebat ce s-a întâmplat. " Cristi, fratele nostru mai mare a avut un accident" mi-a spus el. "Venea spre casă când un camion a intrat în el, nu a putut evita impactul, el e la spital acum în stare gravă, doctorii nu îi mai dau şanse"... Când am auzit vestea am căzut în genunchi şi primul lucru care mi-a venit în minte a fost cerşetorul din piaţa oraşului pe care nu cu mult timp în urmă îl alungasem. Mă simţeam aşa vinovată... nu aveam putere să scot niciun cuvânt, în mintea mea se învârteau atâtea gânduri. După câteva minute mi-am ridicat privirea şi l-am rugat pe fratele meu să mă ducă la spital. În scurt timp am plecat împreună. Când am ajuns acolo, am văzut o scenă pe care nu o să o uit niciodată. Mamă, care întotdeauna era veselă şi binedispusa, acum plângea, sora şi celălalt frate al meu erau cu mama şi plângeau şi ei, apoi m-am întors şi în stânga am văzut un doctor care vorbea cu tata, niciodată până atunci nu îl văzusem pe tata plângând. După câteva secunde, tata s-a îndreptat spre noi şi cu o voce stinsă ne-a spus:" operaţia s-a terminat, dar doctorii nu îi dau prea mari şanse. La cap are o lovitură foarte mare. Tot ce putem face acum este să ne rugăm." La scurt timp a apărut şi fratele pastor al bisericii noastre care a fost anunţat să vină să facem o rugăciune împreună şi să-i facă ungerea. Pastorul a cerut permisiunea medicului să ne lase să intrăm în salonul fratelui meu dar acesta nu a dat voie decât la două persoane. A intrat tata şi fratele pastor. Ceilalţi ne-am pus pe genunchi acolo unde ne aflam. Niciodată nu îmi amintesc să mă mai fi rugat aşa cum am făcut-o atunci. Nu îmi puteam imagina viaţa fără unul din fraţi. Toţi plângeam şi ne rugăm Medicului Minunat să facă o minune. Am văzut unul din doctorii de acolo uitându-se la noi şi l-am auzit spunând:"pierdere de vreme..." dar nu mi-am pierdut speranţa în Cel ce totul poate. După aproximativ o jumătate de oră fratele pastor a ieşit din salon. S-a îndreptat spre noi şi ne-a spus cu un zâmbet pe faţă:"Avem un Dumnezeu mare ! De ce plângeţi ? El face minuni şi o să lucreze şi la această cauză !" apoi am auzit un alt doctor spunând aceleaşi cuvinte ca şi primul..."pierdere de vreme".

Era spre seară aşa că am plecat acasă, a rămas acolo numai tată care nu înceta a se ruga. Noaptea aceea nu am putut închide un ochi şi tot timpul îmi venea în minte imaginea cerşetorului. Poate dacă nu eram aşa crudă cu el nu se întâmplau toate acestea, mă gândeam eu, poate e vina mea... sentimentul de vinovăţie nu îmi dădea pace.

Aşa a trecut o săptămână şi fratele meu era în aceeaşi stare. Doctorii vroiau să-i scoată aparatele pentru că erau siguri că o să moară dar tata a insistat să le mai lase.

În duminica următoare am plecat cu toţi la biserica unde s-a făcut şi o rugăciune specială pentru fratele meu. Imediat după program tinerii din biserică împreună cu fratele pastor am mers la spital. Doctorul era în salonul fratelui meu aşa că nu ne-a lăsat să intrăm la el. Era o linişte de mormânt... toţi se rugau. Când a ieşit doctorul era alb ca varul. Toţi am încremenit. Nu ştiam ce să credem. S-a apropiat de noi şi cu o jumătate de gură ne-a întrebat:" Ce religie aveţi ? Care este acel Dumnezeu mare care face asemenea minuni ? Nu am văzut aşa ceva niciodată !" Apoi şi-a îndreptat privirea spre tata şi a continuat:"Tocmai i-am luat aparatele fiului dumneavoastră. Nu mai are nevoie de ele. A deschis ochii şi acum întreabă de voi." Nimeni nu a mai putut scoate un cuvânt, până şi pastorul căruia întotdeauna îi plăcea să aibă ultimul cuvânt, de data aceasta a rămas uluit. Am îngenunchiat şi i-am mulţumit Celui Preaînalt aşa cum nu am mai făcut-o. Apoi doctorul ne-a dat voie la toţi să intrăm în salon. Când ne-a văzut a început să zâmbească şi cu lacrimi în ochi ne-a mulţumit.

După ce am cântat câteva cântări acolo şi am mai făcut o rugăciune m-am întors şi la uşa salonului l-am văzut pe doctorul care ne dăduse vestea. Era unul dintre cei pe care cu o săptămână în urma l-am auzit spunând"pierdere de vreme".

Nu după mult timp am plecat şi în drum spre casă am văzut cerşetorul din piaţa oraşului cu aceleaşi haine şi la fel de murdar. L-am rugat pe tata să oprească maşina şi am luat o pâine pe care tocmai o cumpărasem, o bluză de trening pe care o aveam cu mine şi ultimii bani pe care îi aveam în buzunar şi i i-am dat cerşetorului. Ştiu că nu e un lucru aşa de mare dar niciodată nu l-am văzut aşa de fericit. Am plecat mai departe şi în inima mea simţeam o aşa mare bucurie că îmi venea să strig să mă audă o lume întreagă !

Fratele meu a mai stat o săptămână în spital să-i mai facă o dată toate analizele care bineînţeles că au ieşit mai bine decât se aşteptau doctorii pentru că ei nu înţelegeau că unde Medicul Minunat pune mâna nu mai e nevoie de nicio schimbare. L-am mai văzut de multe ori pe cerşetorul din piaţa oraşului dar acum îl priveam cu alţii ochi. Acum puteam înţelege ce înseamnă să pierzi pe cineva drag. Am devenit prieteni şi am început să-i spun de Mântuitorul Minunat şi de toate minunile pe care le face El.

Mare ne-a fost uimirea în următoarea duminică când la serviciul de dimineaţă l-am văzut acolo pe doctorul care se ocupase de cazul fratelui meu. Abia atunci am înţeles de ce Domnul a îngăduit să trecem prin toate acestea. Tot acolo se afla şi acela pe care toţi îl cunoşteau ca fiind cerşetorul din piaţa oraşului, numai că acum îl vedeam mai frumos decât orice alt copil de acolo. Îl vedeam că pe un frate. Un frate în Hristos ! Pentru că atunci când El îşi pune degetul pe rană aduce nu numai vindecare în trup, ci şi vindecarea sufletească după care atâţia tânjesc.

De ce să mă îngrijorez şi de ce să mă tem când pot arunca asupra Lui Hristos toate neliniştile şi îngrijorările mele ştiind că El le va purta în locul meu ? (1 Petru 5:7).