"Staţia de salvare"

Categorie:  Editoriale crestine
 

Mântuitorul şi Domnul nostru a spus o pildă prin care a vrut să-şi înveţe ucenicii să lucreze cu toată puterea şi pasiunea în viaţa aceasta, potrivit cu chemarea fiecăruia şi le-a făgăduit că vor fi răsplătiţi din plin în Împărăţia lui Dumnezeu. Din pilda talanţilor, rezultă că unii au înţeles ce au de făcut şi va fi ferice de ei, dar unul (oricum problema mântuirii şi a răsplătirii este individuală), a fost inactiv, fapt pentru care a fost dat afară, în întuneric şi pierzare veşnică, căci vinovăţia lui era complexă (Matei 25:14-30). Motivele lipsei de slujire cu devotament sunt diferite. Astfel, unii nu slujesc lui Dumnezeu pentru că slujesc lui Mamona şi lăcomia de avere le consumă toată energia, alţii nu slujesc lui Dumnezeu şi semenilor lor, pentru că nu au înţeles ce înseamnă a sluji, a fi rob, aşa cum rezultă din cele relatate în continuare.

  Pe o coastă foarte periculoasă, unde adesea vapoarele eşuau, se afla o mică staţie de salvare. Clădirea nu era mai mare decât o colibă, iar cei ce lucrau acolo aveau doar o barcă, dar erau dedicaţi muncii lor şi supravegheau permanent marea. Fără să se gândească la ei înşişi, aceştia ieşeau în larg zi de zi, noapte de noapte, căutându-i pe cei pierduţi. Unii dintre cei salvaţi şi mulţi alţii dintre cei ce locuiau în împrejurimi au dorit să participe la munca de salvare, dăruind din timpul lor, din banii lor şi chiar participând efectiv la muncă. Astfel au fost cumpărate bărci noi şi noi echipe au fost pregătite. Staţia de salvare se dezvolta.  Unii dintre aceşti noi membri ai staţiei de salvare au ajuns să fie nemulţumiţi de echiparea clădirii. Ei au considerat că locul trebuie să fie mai confortabil pentru cei salvaţi. Au înlocuit vechile paturi cu unele noi, mai bune, au adus mobilă nouă şi au echipat noua clădire. Acum staţia de salvare a ajuns un loc agreabil pentru membrii ei, au decorat-o frumos şi o foloseau ca pe un club. Tot mai puţini membri erau interesaţi de munca de salvare pe mare, aşa că au angajat echipe care să facă treaba. Decoraţiunile interioare erau toate tipice pentru o staţie de salvare, iar în mijloc au păstrat o barcă veche, unde avea loc iniţierea noilor membri ai clubului.   În acest timp, s-a întâmplat o mare catastrofă pe mare. Un vas mare a naufragiat, iar echipele angajate au adus la staţie o multime de oameni uzi, îngheţati, pe jumătate înecaţi, murdari şi bolnavi. Frumosul club era acum un haos. Imediat, comitetul proprietarilor a angajat pe cineva să construiască nişte duşuri afară, unde victimele naufragiilor să fie spălate înainte să fie aduse în club. La următoarea întâlnire a apărut o sciziune între membrii clubului. Majoritatea membrilor doreau să oprească activitaţile de salvare ale clubului, deoarece erau neplăcute pentru viaţa socială normală a clubului. Un mic număr de membri au insistat asupra scopului iniţial al clubului şi a faptului că datoria lor era de a salva oameni de la înec. Totuşi, aceştia din urmă au fost învinşi la vot, de aceea li s-a spus să-şi construiască o altă staţie de salvare dacă vor să salveze vieţi. Asta au şi făcut. Pe măsură ce au trecut anii, noua staţie a experimentat aceleaşi schimbări ca şi prima staţie. A evoluat şi s-a transformat într-un alt club, dar totuşi s-a format o altă staţie de salvare, mică de tot. Istoria a continuat să se repete de la sine, iar dacă vizitezi astăzi acea coastă vei găsi o mulţime de cluburi pe plaja mării.  Naufragiile sunt foarte frecvente în acea zonă şi majoritatea celor ce naufragiază mor înecaţi. Vestea bună este că se mai găsesc oameni care să înfiinţeze alte staţii de salvare.

Ca şi ucenici ai lui Cristos, sarcina noastră primară este să facem alţi ucenici (Matei 28:19). Cu alte cuvinte, trebuie să mergem şi să salvăm vieţi. Din nefericire, uneori uităm scopul nostru şi ne transformăm (biserica) într-o instituţie confortabilă, unde ne petrecem timpul liber. Misiunea noastră ca slujitori ai lui Hristos nu este doar să facem o săptămână de evanghelizare la începutul anului, după care să cununăm şi să îngropăm, ocazii în care participă (inactiv) toţi membrii adunării. Scopul nostru este „desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire” (Efeseni 4:12). Istoria însă este martoră că lucrarea sfântă trebuie să fie o mişcare, „nişte pietre vii ... o casă duhovnicească, o preoţie sfântă şi să aduceşi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos” (1 Petru 2:5). Unele mişcări au devenit organizaţii statice, fără viaţă, unde tradiţia şi secularismul s-au instaurat în detrimentul misiunii sacre a Adunării lui Hristos. El a format un organism (viu), cu Cap şi organe vitale ce compun un trup întreg, plin de viaţă şi în creştere, a cărui perspectivă de odihnă şi fericire este abia după a doua venire.                  

sursa: http://www.dragostepentruadevar.ro/