Odaia de rugăciune - oglinda noastră

    "Noi vrem rugăciuni frumoase, rugăciuni înduioşătoare, rugăciuni simple, rugăciuni cu un tremur sau sau rugăciuni cu delicateţe. Însă rugăciunea cercetătoare, rugăciunea umilitoare, care este rugăciunea conştiinţei şi nu doar a inimii sau a preferinţei, rugăciunea care este plecată asupra realităţii şi care, pentru a dobândi o nouă bucurie, trece prin nenorocire dacă este nevoie - sunt asemenea rugăciuni atât de binevenite şi de comune aşa cum ar trebui să fie? Prea mare parte din rugăciunile noastre au tendinţa să ne lase cu automulţumirea incorigibilului compătimitor şi iremediabil..." Peter Taylor Forsyth
    Falimentul gol-goluţ al atributelor umane nu este niciodată mai bine dezvăluit ca în odaia de rugăciune. În afara cămăruţei de rugăciune, influenţa, afluenţa, prestigiul şi posesiunile deţin dominaţia şi acordă privilegii; în locul tainic, toate valorile umane sunt respinse, ceea ce contează este ascultarea, caracterul sfânt şi credinţa.
    Odaia de rugăciune este o oglindă care reflectă starea noastră spirituală. Nu cumva din cauza asta este atât de nepopulară odaia de rugăciune? Ne temem de demascarea sinelui, de demascarea propriei persoane faţă de noi înşine? Ne temem să nu descoperim diformitate spirituală înlăuntrul nostru? Odaia de rugăciune este locul în care ne examinăm sănătatea spirituală. Evităm odaia de rugăciune ca să nu descoperim cancerul carnalităţii dinlăuntrul nostru? Cămăruţa de rugăciune este ca un cântar pe care aflăm dacă slăbim sau devenim mai puternici în viaţa spirituală. Nu vorbesc aici despre a spune rugăciuni, ci despre acei sfinţi care nu numai că "zăbovesc în rugăciune", dar zăbovesc şi ca să asculte ceea ce Dumnezeu are să le spună (şi care, de asemenea, se aşteaptă ca Dumnezeu să asculte ceea ce ei au de spus înaintea Lui).
    În această vreme a preamăririi ştiinţei când oamenii pot cântări pământul, pot lua temperatura soarelui şi pot muta un oraş în câteva momente, ca să nu mai vorbim de oamenii care se leagănă în jurul pământului într-o navă spaţială, omul nu suportă să găsească un loc în care cunoştinţa lui ştiinţifică este condamnată, erudiţia lui este făcută şah-mat, iar abilităţile sale native sunt dejucate. De aceea evită el cămăruţa de rugăciune.
    Rugăciunea este un mare dătător în vileag. Oamenii care nu se roagă se dau de gol. De multe ori, în conferinţele slujitorilor (slujitorii nu sunt singurii delicvenţi aici) am văzut bărbaţi stând pe genunchi o jumătate de oră, iar apoi se ridicau şi îşi frecau genunchii ca dovadă că nu erau obişnuiţi cu veghile îndelungate în rugăciune. Oamenilor le place activitatea, atât fizică cât şi socială, însă rugăciunea necesită linişte: "Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu." Oamenilor le place tovărăşia, pe când rugăciunea necesită singurătate. Trăim în aşa zisul secol al vitezei şi al lucrurilor făcute instant. Unii cred că până şi ucenicii se pot face instant... Nici rugăciune instant nu există. Fără îndoială că există momente când rugăciunea primeşte răspuns cât ai clipi şi când rugăminţile importante primesc răspunsuri imediate; cu toate acestea, se pare că majoritatea rugăciunilor au nevoie de o perioadă de aşteptare (majoritatea dintre noi I-am da brânci lui Dumnezeu, dacă am putea).
    Rugăciunea necesită tărie şi hotărâre sfântă. Rugăciunea are nevoie de tărie, dar de asemenea, dă tărie. Noi fie ne epuizăm în activitatea creștină făcută în firea pământească, fie ne maturizăm pe măsură ce ne dăm toată silința în lupta spirituală. Haideți să nu ne mai convigem singuri cu ușurință că predicarea pentru Dumnezeu sau darea învățăturilor sau scrisul pentru Dumnezeu sunt substitute acceptabile înaintea lui Dumnezeu pentru lipsurile noastre în rugăciune. Nu este așa!
    Este interesant de observat că ucenicii nu au cerut: ”Doamne învață-ne să predicăm.” L-au auzit deseori pe Isus predicând; I-au văzut succesul, au văzut felul în care se purta cu mulțimile. Cu toate acestea, ei vroiau să cunoască felul Lui de intrare înaintea Tatălui și de aceea au spus: ”Doamne, învață-ne să ne rugăm... !”

   Dumnezeu caută un om ”care să stea în spărtură”. Noi vrem premii mari pentru investiții mici în rugăciune. Vrem să semănăm semințe de ridichi, dar să culegem o pădure de rășinoase.

    În această epocă a grabei, cum stăm cu elementul timpului în rugăciune?