Ei au suferit pentru Dumnezeu

Pentru a-i încuraja pe cei care ar dori să se angajeze în această ascensiune, aş vrea să vă mai dau câteva exemple de învingători.

Aflat în închisoare pentru a cincea oară, păstorul baptist rus P.Rumatcik scria, din fundul celulei sale, aceste cuvinte de încurajare:,,Cu El, cu Stăpânul preaiubit, mi-e bine oriunde. Cu El, am lumină până şi în bezna din carceră. I-am cerut Domnului să mă trimită acolo unde este nevoie de mine, nu unde e viaţa mai uşoară. Acolo unde pot să aduc roadă. Iată vocaţia mea." Dacă tot fac caz de relaţiile noastre cu lumea comunistă, liderii de biserică ar trebui să se întrebe de ce am sta cu mâinile în sân când comuniştii aruncă în temniţă fraţi de-ai noştri.

Un alt creştin, deţinut în Rusia, a trimis o scrisoare emoţionantă:,,Meditez la cuvintele lui Isus:<<…pentru ca oricine crede în el…să aibă viaţă veşnică>>(Ioan 3:16).Stau aici între criminali.E un eufemism să spui că oamenii pot ajunge ca animalele. Animalele nu au păcat. Oamenii din jurul meu au atins adâncimi satanice de rătăcire pe care animalele nu le cunosc. Ar fi mai usor să trăieşti într-un grajd decât printre criminali. Fiecare cuvânt pe care ei îl pronunţă e murdar, fiecare gest e ticălos.<>(Rom.3:13-14). Dar dincolo de toate acestea, străluceşte dragostea lui Dumnezeu. Oricine crede-chiar şi astfel de oameni-poate avea viaţa veşnică. Dumnezeu m-a trimis în închisoare ca să le aduc această veste bună."

În Cuba, Armando Valladares, despre care am mai vorbit, a fost arestat la vârsta de 23 de ani, judecat rapid şi condamnat la 30 de ani de închisoare. Timp de 22 de ani a îndurat torturi înfiorătoare, dar a rămas creştin. Până la urmă a reuşit să emigreze în Statele Unite. De acolo scria cât de trădat s-a simţit când a văzut că liderii religioşi din Vest militau pentru dezarmare în loc să-i apere pe creştinii persecutaţi şi torturaţi de comunişti. Iată un fragment: ,,În acei ani, ca să ne demoralizeze şi să ne determine să abandonăm credinţa creştină, propagandiştii comunişti din Cuba recurgeau fără încetare la declaraţiile de susţinere a revoluţiei cubaneze, declaraţii făcute de reprezentanţii unor biserici creştine din Vest. Ori de câte ori un pamflet anticubanez apărea în Statele Unite, se găsea un pastor să scrie în apărarea dictaturii lui Castro; noi primeam traducerea articolului. Pentru deţinuţii creştini, experienţa aceasta era mai supărătoare decât bătaia sau foamea. Noi ne aşteptam la un gest de solidaritate din partea fraţilor noştri în Christos, care însă, spre uimirea noastră, a venit tocmai din partea călăilor. A fi creştin în astfel de împrejurări înseamnă să nu-ţi urăşi torţionarii. Aveam nevoie să cred că suferinţa îşi are raţiunea sa de a fi, căci dacă renunţi la valorile morale şi religioase sau te laşi sechestrat de ură şi răzbunare, viaţa îşi pierde sensul. Aş adăuga că această experienţă nu a fost numai a mea, am văzut zeci de creştini suferind şi murind; ca şi mine ei au încercat să-şi păstreze demnitatea şi libertatea spirituală, care trec dincolo de mizerie şi suferinţă.

Îmi amintesc cu emoţie de Gerardo Gonzalez, un predicator protestant care ştia pe de rost lungi pasaje biblice, le copia cu mâna şi le împărtăşea cu fraţii în credinţă. Nu voi uita niciodată pe acest om pe care îl numeam toţi <>. În timpul faimosului masacru din închisoarea Bonatio, el s-a pus în faţa mitralierei ca să-i salveze pe deţinuţii care urmau să fie seceraţi de gloanţe. Înainte de moarte, Gerardo a repetat cuvintele lui Isus de pe cruce: ,,Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!" .Mult timp după ce sângele se închegase, noi ne luptam încă în conştiinţele noastre ca să obţinem un lucru greu, dar minunat: puterea de a ne ierta duşmanii."

În închisoarea La Cabana (loc supranumit,,fabrica de văduve"), Valladares trăia împreună cu alţi 350 de deţinuţi într-o hrubă întunecoasă şi umedă prevăzută să adăpostească maximum 30 de persoane. Dormeau pe rând pe nişte paturi mizerabile din paie, pline de ploşniţe şi păduchi. Muştele bâzâiau peste tot, atrase de hârdăul cu murdărie care dădea pe-afară. Lipitorile cădeau de pe pereţi şi tot felul de insecte se roteau prin aer până se prăbuşeau în castroanele deţinuţilor. Hoarde de şobolani cutreierau celula, fără să se teamă deloc de oamenii care abia îşi mai trăgeau sufletul. Moartea era peste tot. Infamul El Paredon-peretele plutonului de execuţie-răsuna şi ziua şi noaptea. Cu toate acestea, Valladares se ruga şi scria în fiecare zi, îşi împărtăşea nădejdea. Şi a rezistat…

Dintr-o închisoare sovietică, pastorul M. Horev scria: ,,Îmi amintesc de momentul în care tatăl meu a fost aruncat în închisoare. Aveam şase ani. Ofiţerii de poliţie se auzeau venind, în timp ce noi toţi eram îngenunchiaţi la rugăciune: copiii, mama şi tata. Îmi amintesc de cuvintele lui: ,,Tată, ştii că îmi iubesc familia. Dar pe Tine te iubesc mai mult decât orice altceva. Calea pe care am ales-o e plină de spini. Las în Mâna Ta toată familia. Să Te îngrijeşti Tu de toate nevoile ei! Poartă Tu răspundera ei! Sper însa că, după ce îmi voi sfârşi suferinţele, voi apuca să-i revăd înainte de a mă urca la tronul Tău. Binecuvinteaza despărţirea noastră.!"

Horev, ca atâţia alţii, şi-a încredinţat copiii Tatălui ceresc. Unde este Dumnezeu? El Îşi face locuinţa în noi (Ioan 14:23). Adresa lui Dumnezeu este adresa noastră. Asta înseamnă că odraslele martirilor sunt pe mâini bune. Am avut noi grijă de ei sau i-am neglijat? Poate că nu ne-am gândit niciodată la ei…

În Sofia, un creştin a fost pus într-o celulă care avea dimensiunile unui om. Pereţii erau plini de cuie care, la cea mai mică mişcare, se înfigeau în piele. După ce s-a încuiat uşa, primele sale cuvinte au fost: ,,Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac!\" Gardianul l-a luat la întrebări; a avut ocazia să asculte Evanghelia. Rezultatul: uşa a fost deschisă. Ofiţerul care a venit mai târziu i-a găsit, pe deţinut şi pe gardian, în genunchi, adorându-L pe Domnul. Gardianul i-a spus: ,,Nu mai sunt sub ordinele dumneavoastră, îi aparţin lui Christos." A fost aruncat şi el în temniţă.

Ar trebui ca toate serviciile religioase să-i menţioneze pe martiri, astfel încât fraţii să înveţe respectul pentru cei care au fost gata să jertfească totul pentru Domnul pe care Îl adorau…si sa se intrebe cum vor sta la masa in cer alaturi de acesti martiri avand in vedere crestinismul ce il traim noi astazi...