E greu să fii copil?

De puțin timp a început școala și așa cum ne-am obișnuit, ne-am rugat pentru copiii noștri. Este un obicei bun, de altfel.
Văzându-i pe toți încolonați, mergând spre slujitorii aliniați în față, așteptând cuminți că aceștia să își pună mâinile peste ei, gândul m-a dus la îndemnul Mântuitorului din Matei 19:14 – "Şi Isus le-a zis: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei.”"

Cui se adresează Domnul aici? Chiar ucenicilor Săi, care plini de seriozitate, nu își permit să încetinească lucrarea Domnului Hristos pentru niște fleacuri.
Și în loc să se bucure de zelul apostolilor, Domnul îi mustră.
De ce oare? Pentru că privind la copii, vedem atâtea slăbiciuni.
Copiii se supun atât de ușor, pe când oamenii mari încearcă plini de curaj libertatea vieții pe cont propriu.

Copiii nu se feresc să plângă, atunci când suferă sau când se bucură din toată inima.
Noi, cei mari și stăpâni pe situație, nu ne permitem să fim atât de slabi în fața cuiva.
Cum de un copil este atât de naiv să ierte atât de repede pe cineva care i-a greșit, fără să câștige măcar ceva din asta? Oare nu e mai bine cum procedăm noi, cei mari, când ținem minte toată viața pe cel care ne-a deranjat? Eee, hai că nu e ură, doar că nu vrem să uităm de cine să ne ferim pe viitor.
Sau când un copil nu doar că iartă dar e în stare să se mai și scuze, deși dreptatea e de partea lui! Asta e chiar culmea!

Copiii sunt dependenți de părinții lor. Când are nevoie de ceva, prima persoană la care apelează copilul este tatăl său mama sa. Și asta nu i se pare frustrant. Pe când adulții sunt convinși că experiența vieții îi poate scoate din orice încurcătură, nu e nevoie să ceară cuiva ajutorul. Fac orice să fie independenți. Dacă totuși nu reușesc nimic, pot să încerce și la Tatăl.

Ce nu înțeleg e cum de noi, oamenii mari, luăm lucrurile atât de în serios și în loc de apreciere, Domnul ne cere să fim asemenea celor mici? Adică cum? După toate eforturile pe care le-am făcut să ne maturizăm, să dăm acum în mintea copiilor?
Sau poate ne scapă nouă ceva?

Comparându-ne puțin cu cei mici și privind în dreptul nostru, ne dăm seama cât avem de învățat de la ei.
Curăția, dragostea sinceră, empatia, respectul, sunt doar câteva lucruri pe care dacă am încerca să le facem că ei, am fi mult mai buni.
De aceea ar trebui să ne schimbăm atitudinea de superioritate și să îi privim altfel.

Totodată, sunt minunea care se întâmplă sub ochii noștri, că tot ne plângem că nu mai vedem minuni în viețile noastre. Și mă refer aici la Biserica de mâine care acum se formează, pe care ei o vor duce mai departe, atunci când noi nu vom mai fi aici. Așa să îi privim! Pe cât ni se par acum de neputincioși, pe atât de puternici îi va face Dumnezeu, încât să își ducă mai departe lucrarea prin ei.

De atâtea ori am văzut slujind în biserică copii de care ne amintim cum au fost aduși în brațe la binecuvântare și parcă nu ne vine să credem.
Dacă Domnul ne va ține în viață, vom ajunge să ne hrănim cu predicile unora din acești micuți care astăzi cu stângăcie se străduiesc să ducă la capăt un cântecel la corul de copii.

Acum înțelegem pentru ce ne cere Domnul să fim ca ei.
Să îi prețuim, să îi ocrotim și să îi ținem lângă El, pentru că sunt darul și misiunea Lui pentru noi.
Dumnezeu să binecuvânteze toți copiii!