Dorim noi Cincizecimea?

   ”Să nu nădăjduiesc eu oare că Dumnezeul care a venit cu putere la acei oameni învinși în ziua Cincizecimii și care, prin intermediul lor, a întors lumea cu susul în jos, va veni cu putere în această generație întunecată și Își va săvârși iarăși faptele Sale puternice?” William Edwin Sangster

   Vorbim serios când spunem că vrem din nou Cincizecimea? Avem nevoie de una, cu siguranță, dar ne-o dorim noi pe cea adevărată?
   Este nevoie să fim ascultători de Stăpân, deoarece lucrul de care avem nevoie cei mai mulți dintre noi nu este mai multă lumină. Oh, nu! Avem multă lumină în care nu am umblat încă, cunoaștem mult mai mult din Biblie decât am împlinit. Dar în loc să recunoaștem lucrul acesta, noi ne scuzăm și dăm vina pe alții pentru tot ceea ce nu merge bine în viața noastră și pentru ceea ce noi eșuăm să obținem pentru noi înșine!
   Trebuie ca să fim și smeriți, să nu avem nici măcar un lucru cu care să ne lăudăm. Să ne plecăm adânc în goliciunea totală a sterilității spirituale... Vechiul sine se laudă cu cât de mulți bani a tocat, despre abilitatea de a înșela, despre dibăcia lui în păcat, despre șiretenia lui... Noul sine vorbește despre cât de departe am mers eu, cât de mulți oameni vor ca eu să predic. Noul sine vorbește despre umilință, dar pe ascuns geme că a fost trecut cu vederea. Noul sine vorbește despre cruce dar nu cunoaște nimic despre post; scrie și predică despre rugăciune dar o practivă pe cât de puțin posibil. Pe cine mințim? Cu siguranță că nu pe Dumnezeu! Tragedia este că sinele acesta mizerabil împiedică sfințirea fiindcă sabotează propriile rugăciuni. Dacă vreunul dintre noi are succes, vorbim de parcă noi am făcut-o, dar ce lucru avem pe care să nu-l fi primit? Dacă ne rugăm având un ochi ațintit la succes, nu există speranță de trezire pentru noi și dacă ne rugăm cu ideea ca noi să fim în prim plan, îngropăm orice nădejde a sfințirii. Nu trebuie să ne rugăm pentru sfințire ca pentru un leac al locurilor goale din biserici. Rugăciunea pentru sfințire trebuie să fie pură. În rugăciunea pură nu este permis nici măcar un singur element al dublului interes.
   Trebuie să ne rugăm, să-L așteptăm pe Dumnezeu. Rugăciunea pentru sfințire nu este un avânt brusc al imaginației, nu este un hobby spiritual. După cum nimeni nu face o săritură cu avânt și nu aterizează printr-un singur salt pe vârful munților Stâncoși, ci ajunge acolo prin muncă plină de răbdare, tot așa este cu rugăciunea. Isus a spus: ”Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.” E. M. Bounds spunea că rugăciunea lungă în public ar trebui să fie precedată de rugăciunea lungă în taină. Adevărata rugăciune duce întotdeauna la acțiune, iar în cazul moravienilor a aprins dorința înflăcărată de a duce păgânilor mântuirea lui Hristos. Duhul rugăciunii rezultă în Duhul călăuzirii activităților.
   Ce pretenții neîntemeiate avem când spunem că suntem biblici în fapte!!! În biserică, ne închinăm noi zilnic? Ne rugăm noi zilnic?
   Vrem din nou Cincizecimea, dar în felul nostru, o altă Cincizecime. Nu Îl putem modela pe Dumnezeu după tiparul nostru: noi trebuie să fim modelați după tiparul Lui biblic ”Fiți împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători” spune Domnul.

   Dați-mi voie să închei cu aceeași întrebare: ”Vorbim noi serios când spunem că vrem Cincizecimea?”