Dacă ... ar fi prietenul lui Dumnezeu!?

   Când mă gândesc la “prietenul lui Dumnezeu”, îmi aduc aminte imediat de Avraam. Am lăsat intenţionat cele trei puncte la începutul titlului pentru că mi-ar plăcea să fie numele meu acolo, la început. Când m-am gândit mai serios la “prietenia” mea cu Dumnezeu, am primit o provocare pe care vreau să o lansez şi aici: prietenia implică cel puţin două persoane! (m-am săturat de oameni care sunt prieteni doar cu ei…) Şi atunci m-a “lovit”: Dumnezeu vrea să fie prietenul tău (Ioan 15:14,15; Iov 22:21), dar tu vrei? Bineînţeles că pe oricare dintre noi ne ia gura pe dinainte şi ne vine să strigăm “Cum să nu?”, dar, după ce am zis un “DA” evlavios, urmează a doua întrebare… “Ce înseamnă pentru tine prietenia?”
   Mi-am dat seama cât de simplist privesc cei mai mulţi dintre noi o relaţie de prietenie adevărată (1Sam. 18-20), şi cât de simplist ne raportăm, din acest punct de vedere, la Dumnezeu. Dumnezeu, “prietenul nostru” să ne dea, să ne facă, să ne ajute, să ne binecuvânteze etc., iar noi doar să beneficiem de pe urma lui. Aşa facem şi cu ceilalţi “prieteni”: dacă ne sună, “se bucură” că au vorbit cu noi, dacă nu-i suni, se bucură că nu i-ai deranjat; dacă îi vizitezi, “se bucură” că te-au văzut, dacă nu-i vizitezi, se bucură că au şi ei puţin timp liber etc.
   Prietenia adevărată însă este încărcată de condiţii care responsabilizează ambele părţi. Isus a condiţionat prietenia Sa cu ucenicii (şi implicit cu noi) spunându-le: “dacă faceţi ce vă poruncesc Eu”. A doua condiţie logică ce se desprinde tot din aceste două versete citate mai sus (Ioan 15:14,15) este cunoaşterea: nu poţi fi prieten cu cineva dacă nu-l cunoşti!

 Oare poate spune Dumnezeu despre noi că suntem prietenii Lui? (Ex. 33:11; Iac. 2:23)
 

     Doamne, vreau să fiu prietenul Tău !