Vai de mine, sunt pierdut...

, , Deşi par asemănătoare, pocăinţa şi religia sunt două lucruri diferite, prin faptul că pocăinţa îl pune pe om în relaţie cu Dumnezeu, în timp ce religia îl pune pe om în relaţie cu biserica sau cu un set de percepte religioase. Un exemplu grăitor este experienţa profetului Isaia, comparată atât cu cea a evreilor din timpul vieţii umane a Mântuitorului, cât şi cu cea a generaţiei noastre. Isaia avea aproximativ vârsta de 25 de ani şi era cronicarul împăratului Ozia (2 Cronici 26:20) Era un evreu bun şi religios. În anul 740 î. Hr. anul morţii împăratului Ozia, Isaia este chemat de Dumnezeu în slujbă şi trimis cu un mesaj special către naţiune. În capitolul 6 al cărţii ce-i poartă numele, Isaia scrie despre experienţa revelaţiei divine, revelaţie care îi marchează nu doar pe destinatarii mesajului primit, ci în mod special pe el. Încercând să pună în cuvinte revelaţia pe care a avut-o, Isaia spune că L-a văzut pe Dumnezeu, a văzut scaunul de domnie pe care statea, a văzut Templul în care era aşezat tronul şi a văzut serafimii (fiinţele cereşti) care l se închinau. Este vrednic de remarcat faptul că Isaia L-a văzut mai întâi pe Dumnezeu şi apoi Templul şi lucrurile din el.
Isaia a văzut de multe ori Templul lui Dumnezeu din lerusalim în timp ce era cronicarul împăratului, însă imaginea aceasta nu l-a determinat la pocăinţă, ci doar a accentuat sentimentul religios. Biblia menţionează că atunci când L-a văzut pe Dumnezeu, Isaia s-a pocăit, spunând speriat: , , Vai de mine! Sunt pierdut căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate şi am văzut pe Domnul oştirilor" (Isaia 6:5) Faptul că de două ori menţionează, , buze necurate" ne dă dreptul să credem că ceea ce i-a auzit pe serafimi spunând în sala tronului ceresc l-a determinat să creadă că oamenii nu pot fi în prezenţa Domnului cu felul lor de vorbire uşoară, glumeaţă şi păcătoasă. Oamenii pot vedea Templul fără să se simtă vinovaţi pentru vorbirea lor defăimătoare, indecentă, vulgară sau batjocoritoare. Aproximativ
800 de ani mai târziu, Mântuitorul întrupat, îi aude pe evrei, care se bazau pe apartenenţa lor etnică la Templu, spunând: , , Templul Domnului, Templul Domnului". Templul lui Dumnezeu, biserica, este sanctuarul prezenţei divine, este centrul închinării poporului, însă ea nu mântuieşte, nu schimbă viaţa nimănui. Oamenii care cred că sunt mântuiţi datorită apartenenţei la o etnie, denominaţie, biserică, sunt religioşi dar nemântuiţi. Această apartenenţă nu-i pune în relaţie cu o persoană, ci doar cu un lucru. Evreii din vremea Mântuitorului se bazau atât pe apartenenţa la Templu, cât şi pe descendenţa din Avraam. Isus îi corectează când le spune că nu descendenţa din Avraam este importantă, ci imitarea credinţei, neprihnăirii şi slujirii Lui. Oamenii se pocăiesc nu atunci când întâlnesc biserica ci când Îl întâlnesc pe Dumnezeu în mod personal şi conştient. În principiu, religia se bazează pe apartenenţa la o biserică, la o anumită etnie sau denominaţie religioasă, la practicarea unui ritual religios, specific etniei, bisericii sau denominaţiei de care aparţine. Pocăinţa dimpotrivă, se bazează pe apartenenţa la Dumnezeu şi pe practicarea neprihănirii. Mulţi oameni ies din biserică mai răi decât au intrat, fără să-şi vadă potopul de cuvinte nelegiuite, fără să se simtă vinovaţi de priorităţile şi valorile lor păcătoase. Isaia, când L-a văzut pe Domnul, s-a pocăit deoarece a înţeles că fiecare muritor este responsabil în faţa Creatorului de felul în care trăieşte. Este usor de cunoscut dacă un om L-a intalnit pe Dumnezeu sau doar clădirea unei biserici din felul în care vorbeşte şi trăieşte. Întâlnirea cu Dumnezeu schimbă viaţa, conduce la pocăinţă şi se manifestă prin dragoste şi smerenie. Aceasta este pocăinţa pe care o porunceşte Isus şi pe care o apreciază Dumnezeu, fiind foarte diferită de religie atât prin manifestarea zilnică cât şi prin rezultate şi consecinţe.”

Luigi Mițoi